De ce marea? Pentru că atunci când eram mică, cel mai frumos lucru care se putea întâmpla (în afară de mandarinele de Revelion :)), era săptămâna de vacanță la mare.
Prima dată am fost la 3 ani. Am aici, în București, poza cu noi toți, pe malul mării negre și în colț scrie Koblevo. Nu zâmbesc în ea, pentru că nu-mi plăcea că mă purtau dezbrăcată, ca pe toți copiii mici, iar eu vroiam costum de baie colorat, ca toți copiii mari. La 5 ani scrie tot Koblevo :), iar eu deja zâmbesc – am costum de baie :).
În copilărie, în decursul unui an, mă trezeam cu drag și zâmbet dimineața doar de 3 ori: pe 1 ianuarie, să văd ce mi-a lăsat Moș Gerilă sub brad, în dimineața când plecam la cules de vișine pentru conservat (era activitatea mea preferată, don’t know why :)) și dimineața în care plecam la mare. Seara făceam bagajul – Doamne, ce activitate interesantă, eu eram șef pe pălăriile de paie, trebuia să am grijă maximă de ele. Îmi plăceau geamantanele, mâncarea pregătită pentru drum, radioul cel mic, cărțile de joc, cărțile de citit, ac, foarfecă și ață, iod, pansamente, pastile, pătura verde… tot felul de chestii interesante…Adormeam uitându-ne la vreun film, că „poate vedem ceva ce am uitat să luăm”, cum zicea mămica. Dimineața – Ikarus, drum, probleme. Eu eram atât de fericită că plecăm la mare, doar că … aveam rău de mașină. Și tâmpițică cum eram, credeam că dacă o să recunosc că mi-e rău, că mă învăluie, la anu’ – nu o să mă mai ia la Koblevo. Și aveam o față chinuită, mă concentram, luptam cu starea de greață, îmi insuflam tot felul de chestii… Abia când vedeam semnul de intrare în stațiune, „Koblevo” mă relaxam și … „Opriți autocarul, fetiței mele i s-a făcut rău”.
Când vedeam marea, pe partea stângă – eram fericită. Cu adevărat fericită. Mi-era suficientă doar imaginea asta și aerul de sărat care venea dinspre Turcia. Nu-mi plăcea că la prânz trebuia să plecăm de la plajă… Nu-mi plăcea că seara plecam la culcare…. Nu-mi plăcea că plecam de la mare…Aruncam bani peste cap și începeam să aștept, să treacă anul mai repede, să ne întoarcem.
Legam prietenii cu alți copii, cu care făceam castele pe malul apei, alergam seara pe la competițiile special organizate, dansam pe lângă cei mari.
Niciodată nu știam dacă ne vom revedea vreodată…Iar asta a devenit o chestie foarte serioasă când am crescut. Tot ce începea la mare, tot ce se lega acolo, avea alt fel de sens, unul magic. Și la plecare, făceam schimb de adrese, promisiuni și batiste. Promiteam să ne vedem pe aceeași plajă, pe aceeași dată, peste un an. Dar nu știam dacă chiar ne vom revedea…
Într-un an, am văzut primul meu răsărit superb de soare și de atunci, cam toate lucrurile au devenit mai serioase. El era un băiat manierat, brunet, înalt, eu – nici nu mai știu cum eram… aveam o camașă de blugi :), iar povestea noastră, naivă, frumoasă, mă face să zâmbesc de fiecare dată când simt miros de mare.
Ne-am revăzut… Am tresărit amândoi, i-am apucat automat și simultan, de mână, pe cei cu care eram, de parcă ni s-a făcut frică că după atâta timp, se pot schimba lucruri. O revedere duioasă, o revedere periculoasă. Manierat, brunet, înalt… Am alergat 2 săptămâni după toți participanții la acel eveniment, să strâng pozele. Am refăcut tot filmul, am dat zoom pe fiecare privire a lui înspre mine, pe fiecare țigară fumată afară, lângă geam, când eu dansam de partea cealaltă.
—-
Nu este un film, să se termine așa, sau cum vrea altcineva. Este o poveste serioasă, începută demult, pe malul mării. O poveste nescrisă, neuitată…
—–
Aseară, din întâmplare, am ajuns exact pe plaja unde am întâlnit primul meu răsărit serios de soare. Pescăruși, fiori și doruri. Zic „din întâmplare”, deși nimic nu e întâmplător în viață :).
—–
De ce marea? Pentru că tot ce începe la mare, tot ce se leagă acolo, are alt fel de sens, unul magic.
