Când am ajuns acasă, am făcut cafea. Ca să-mi țin ocupate mâinile, mintea și timpul, am respectat tot ritualul. Prăjit, măcinat, turnat în ceașca norocoasă.
Abia atunci, când a mirosit a calm și siguranță în casă, am început să gândesc. Pauza s-a terminat.
Cât am fost plecată, am fost atât de ocupată cu restul lucrurilor, încât nu am avut timp să mă gândesc. Și nici nu am vrut, zău că nu am vrut. Trebuia să ajung acasă, între pereții mei, să macin cafea, să mă așez, să-mi las cu încredere capul pe spătar și să pun toate piesele la loc. Să mă întorc la început – cuvânt cu cuvânt, privire cu privire, pas cu pas. Mers înapoi, privit înainte. Și invers, mers înainte, privit în urmă, spre tot ce se termina și rămânea acolo, neclintit, pentru totdeauna, ca un monument ridicat „In memoriam”.
Bine că nu am avut timp să mă gândesc până acum la toate… Știu că seara, când o să mă bag sub plapumă, o să adorm greu, dar voi dormi bine. Va fi ciudat, o să simt în cap un du’te-vino de idei, conexiuni și amintiri. Ba o să-mi fie liniștit și bine, ba o să-mi vină să plâng… Dimineața, în schimb, va fi bună. Aer, flori, liniște. Atât de proaspăt va fi fiecare început de zi, încât o să amân fără niciun regret orice decizie importantă.
Știu că mai am o veșnicie în față, ca să înțeleg. Pentru început, măcar să înțeleg. Sunt realistă. Abia după ce voi înțelege și voi conștientiza ce s-a întâmplat, o să pot da drumul la cronometru, ca să curgă din nou timp și viață. Și după ca va curge destul timp, o să pot ierta, dacă e ceva de iertat și o să uit, dacă va mai rămâne ceva ținut în minte.
Mă uit în calendar. Cât a trecut de când alerg? De când mă tot feresc de un gând? Am mers mii de kilometri ca să mă ascund. Fug și mă ascund de mine. Știu, înțeleg, fug în cerc…
Fug de omul care are pentru mine o mare neiubire. Fug de mine – cea pentru care s-a terminat iubirea.
E dureros să te culci iubita, și să te trezești străina cuiva. Și nu te respinge, nu te urăște, nu-i devii indiferentă. Te apreciază și prețuiește, ești în continuare drăguță, deșteaptă, „cel mai bun lucru” care i s-a întâmplat, dar iubirea … iubirea s-a terminat. Și nu e nimeni vinovat.
Nu-l crezi, îl pedepsești, îl cerți și fugi. Fugi de gândul că putea să nu se termine niciodată, fugi de gândul că ai ratat momentul în care putea fi salvat totul, fugi de el și fugi și de tine.
Până trece destul timp, se iartă, dacă e ceva de iertat și se uită, dacă rămâne ceva în minte. Până ajungi „acasă”, unde miroase a calm, cafea și siguranță.
*****
Am iertat şi am mers mai departe. Aş minţi să spun că nu am regrete, că nu sunt momente în care mă acuz pe mine, şi atunci nu mă iert pe mine, mă torturez cu fel de fel de scenarii, vise, dorinţe…. Dar ştiu că e prea târziu…Eu am ales alt drum, am o familie deosebită şi…şi el a mers mai departe…fără să privească în urmă… Deşi eu am fugit cândva spre el, el a fugit de mine, m-a alungat şi posibil că i-a fost teamă de mine, de dragostea mea imensă cu care l-am cuprins..Sau poate a fost prea puţină.. Nu ştiu, am atâtea întrebări şi nici un răspuns…
Criss, eu m-am convins demult ca viata are un circuit ciclic – doi oameni care sunt atrasi din motive necunoscute 🙂 – se vor tot intalni. chiar daca au familii, chiar daca sunt departe, chiar daca nu se mai cauta…
si … dragostea ta nu a fost putina! nu avea cum!
O zi buna, Criss!
🙂 Vom vedea ce ne rezerva viitorul.
O zi reusita, plina de zambete!
Din experienta mea de viata, mai modesta-asa, ca n-am ajuns inca la varsta senectutii 🙂 iti spun ca nu prea e sanatos sa fugi, sa amani o problema prea mult. Au tendinta blestemata sa se acumuleze, problemele astea si-ajungi sa le faci fata tot mai greu, iar starea de confuzie creste odata cu numarul lor…Si eu, cand am o problema, plang, m-agit, nu dorm, dar trag de mine pana o rezolv. Ma intreb de atatea mii de ori „de ce” pana cand raspunsul iese la iveala.Acuma, in ceea ce te priveste, cred ca ai nevoie de timp sa-ti jelesti iubirea pierduta. Nimeni nu stie cat. o vei sti cand lacrimile tale vor fi secat si linistea te va invalui ca o mantie de lumina. Te imbratisez cu drag.
asa este, Aura! foarte adevarat, pentru o „experienta modesta de viata” :).
nui vreau sa intru in detalii – textul nu e chiar proaspat alcatuit, este un amestec de amintire, cu povestea unei prietene dragi, cu alte conexiuni si intelegeri … dar este un text pe care m-am temult sa-l public, ca sa nu incurc vreo cativa oameni din imediata mea vecinatate 🙂 – dar – blogul meu, fac ce vreau :).
te imbratisez si eu! si tot cu drag!
eu cred cu tarie ca pentru a opri fuga asta este nevoie de o incheiere, closure… ca suna mai bine in engleza 🙂 asta daca nu fugi si de asta!
eu le-am facut pe amandoua, am si fugit de incheiere, am si avut incheierea si pot sa spun ca mi-a fost mult mai bine atunci cand s-a pus un punct clar si am avut amandoi momentul ala in care am stiut ca nu mai are rost sa tragem unul de celalalt. a fost un moment in care nu mai simteam nevoia sa ii reprosez nimic, eram pur si simplu impacata cu faptul ca asa a fost sa fie.
sentimentul asta de impacare este priceless!!! si poti citi in toate cartile esoterice din lume, pana nu traiesti tot ce e de trait pentru a ajunge la impacare, nu ai cum sa o simti ….
Multumesc, Oana!
impacarea o iau in portii. m-am „linistit”, nu exista o zi in care descoperi pacea pentru totdeauna, ci doar zile in care mai pui putina impacare acolo unde doar la sfarsit de tot ar trebui ca ea sa fie intreaga…cred si eu, azi…:)
azi :).
<3