Trec 10, 40, 80, 100 de zile, trece un an sau patru, fără să se întâmple ceva în afara normalului, dincolo de granița trasată chiar de tine.
E liniștit, e bine, chiar e bine. În sfârșit, e bine. Ordinar, previzibil, confortabil.
Te trezești dimineața, faci duș, alegi crema de corp, rochia, dresul, pantofii, o brățară, parfumul, pleci de acasă, te amesteci prin mulțime, faci ce faci de obicei, în limitele tale normale, în parametrii tăi normali. Te întorci acasă, te gândești dacă ai chef să ieși în oraș. Faci duș, alegi altă cremă, dantelă, matase, altă brățară, alți pantofi, alt parfum. Pleci de acasă, te amesteci din nou prin mulțime și BANG, într-o secundă, totul se schimbă, se întâmplă, se năruie, se anulează, se înțelege, se trăiește.
Nimeni nu mai înțelege nimic. Ce ai vrut atunci, ce vrei acum, unde te-ai pornit, unde ai fost, unde ești, ce e corect, de ce ai fugit, cum ai trăit.
Cum ai reușit să trăiești?!?!
Stai în fața unicului om din lume de care fugi și cu care ți-e … Nu. Nu poți forma un cuvânt din nicio combinație de litere.
Bărbatul cu care nu poți trăi, dar care ți-ar fi fost suficient chiar dacă nu te-ar fi atins niciodată. Alături de care, simțurile tale explodează. Și nimic nu e la fel. Nimic nu e important. Iar când te apucă de mână, devine important totul.
****
Iubirea mea, povestea noastră.
Iubirea noastră, povestea mea.
****
E ciudat și altfel. E diferit. Nelumesc. Simți cum tot ce aveți, de atunci, de la prima până la ultima întâlnire, de la ultima întâlnire până azi, a început cu mult timp în urmă și nu se va termina în viața asta.
Nu e materie. Nici spirit nu e.
Și nu, nu e tequila sau schizofrenie.
****
E bărbatul cu care nu poți trăi. Dar alături de care nu ți-e teamă. Nu ți-e teamă că vine dimineața. Că nu o să-l mai vezi 10, 40, 80, 100 de zile, un an sau patru.
Ce aveți voi nu are definiție. E în afara moralei, în afara timpului și a spațiului. În afara corpului, a inimii, a minții.
E plin. Frumos pana la lacrimi. La propriu.
****
Trăim 10, 40, 80, 100 de zile, un an sau patru, ca și când lumea ar exista. Dar ea nu există. Noi o creăm de fiecare dată când ne întâlnim. Noi creăm lumea. Cu iubirea mea, povestea noastră. Cu iubirea noastră, povestea mea.
****
Când o să mă satur de tine?
Ma tem ca de astfel de trairi, emotii, nesfarsite chinuri, de astfel de miraculoase si nebune neputinte, de astfel de iubiri imposibile nu nu ne vom satura niciodata, atata vreme cat ele au început cu mult timp în urmă și nu se vor termina în viața asta…M-ai lasat fara respiratie, draga Zina, impartasind cu noi acest dureros si minunat adevar : lumea aproape ca nu exista…”Noi o creăm de fiecare dată când ne întâlnim. Noi creăm lumea. Cu iubirea mea, povestea noastră. Cu iubirea noastră, povestea mea.”…O sa doara mereu, sau va fi din ce in ce mai usor, mai…altfel ?…
nu stiu, Daniela …
Your message… 10, 40, 80, 100 zile – alergi in viata ta cotidiana, ordonata, tipizata…In cea imateriala …astepti. Un semn, un gand, orice, orice ar putea sa te intoarca in acel atemporal in care „se traieste povestea noastra”…te framanta intrebarile – de ce? cum ar fi daca? da poate trebuie sa faci cativa pasi sau nu, mai bine renunti, nu ai voie…De ce nu ai voie? cine iti interzice? Odata ce incerci sa supui totul logicului, sa gasesti raspunsuri, solutii, sa verbalizezi starea – distrugi farmecul, diminuezi intensitatea, anihilizezi emotia…Aduni ganduri ca atunci cand te vezi o data in 1, 2, 4 ani sa le marturisesti, sa daruiesti din lumea bogata pe care o cultivi in taina in suflet si te trezesti…sa taci, sa nu poti scoate nici un cuvant, pentru ca orice cuvant isi pierde sensul, este neincapator sa redea multitudinea de valente pe care le atribui… Hotarul intre realitate, imaginatie, dorinta se sterge cu totul, ramaine atemporalul. „In afara corpului, a inimii, a mintii”…/o posibila continuare…mersi pentru povestea ta, si curajul pe care il ai de a o marturisi.
eu multumesc, Rodica.
ma gandeam cum in timp, in paralel, oricum se intampla lucruri frumoase, dar diferite.
cunoastem barbati extraordinari, adoram, ne prindem in alte jocuri, alte sensuri …
dar, dupa atata timp, sa nu stii ce naiba e asta (si nu inteleg de ce apas cu atata nerv si putere saracele litere de pe tastatura :)) si cum naiba nu trece, nu se transforma, nu se termina, nu se rezolva… in fond, cam toate lucrurile se mai strica, li se mai pierde din luciu… dar asta – ramane la fel, ramane tot acolo.
enfin, cine-s eu sa inteleg? sa lasam lucrurile sa curga, sa se intample.
am doar 34 de ani. mai am timp sa aflu de ce, de ne-ce :).
Stiu exact cum e… n-as mai fi stiut sa nu mai stiu! (Zina tu ai 34, eu invers…la mine cred ca e mai grav, mai imoral). Cand rasuflu usurata (gata! am reusit! s-a estompat! s-a sters! duca-se!) si ma pregatesc sa traiesc in Real (in timp si in spatiu si in morala), multumita ca sunt totusi binecuvantata si ca am supravietuit celui de-al n-shpelea tsunami emotional devastator reusind sa ma recompun din farame de cochilie zdrobita, dupa mai mult de 100 de zile apare EL si ma ia de mana (soptind dumnezeiesc si autoritar: TACI!) si ma simt Acasa (eu, rationala aproape cinica, am inceput sa cred ca exista o Acasa a Sufletului, am inceput sa cred in intalniri Karmice si in Suflete Pereche – altadata profund ridiculizate de subsemnata)…doar inchid ochii si savurez momentul incercand sa uit ca 10, 40, 80, 100 de zile sau chiar niciodata n-am sa-l mai simt cu simtul mirosului, al auzului, al vazului… mai pot doar sa simt ca de data asta e atat de intens incat s-ar putea sa nu mai pot respira, sa vreau sa ma inghete Timpul si sa inchid ochii si sa trec in alta Viata, in alt Vis…
Pana cand??? Exista-va oare un punct critic dincolo de care Elixirul asta Otravit sa nu ma mai poata atinge????…
Eu ii astept cuminte: pe EL (al sufletului meu) si pe Punctul Critic (al Ratiunii mele)… Cand vor veni impreuna mana in mana, sa vezi atunci…
Va pup si va tin la curent!
asteptam vesti :).
multumesc, Nana!
In fuga asta nebuna dupa realizari..impliniri…viata mai buna, incerc sa-mi traiesc iubirea. Sa las in urma trecutul, sa uit de prezent sa nu-mi pese de viitor si sa ma pierd in bratele lui; sa savurez fiecare privire, sa ma infior la fiecare imbratisare si sa tresar la fiecare sarut. Sa pot opri timpul in loc, sa ii fac dragostei loc si sa simt totul cu foc. Dar asta ramane povestea mea, visul meu, utopia mea, iar iubirea se imparte la cei din jur.
XoXo
Criss, eu incerc nici sa nu gandesc, zilele astea :).
bine ca am prieteni buni si e toamna. 🙂
sublim ce spuneti toate, m-am emotionat dupa o zi de rutina, inainte sa merg la somn, mi-ati iscat un tremur, si starea vad ca nu se sterge, ca o sete de absolut ce si-a intrezarit o fereastra dincolo de care-I fantana magica…ma bucur ca existati suflete frumoase, si sper ca niciodata sa nu va opriti din a visa frumos, in plan virtual impartasit…
Danzen, cel putin eu, promit sa visez tot timpul. :).
multumim!
daca nu controlezi situatia totul devine haotic
sunt clipe cand nu poti controla controlul 🙂
Draga mea, meriti sa afli ca randurile tale insufletesc si trezesc la viata suflete adormite. Povestea de mai sus mi se potriveste ca o manusa, citeam si parca simteam ca imi citesc amintirile, gandurile, fantasmele… Imi propusesem sa ma afund pentru a mia oara, sa traiesc in prezent, sa scap, sa respir si…..imi cade sub ochi textul tau. Este ceva ce depaseste uneori puterea mea de intelegere, e ca un semn pe care nu-l astepti dar care te „loveste” cu puterea unui uragan. Doar cei cunoscatori, cei care au simtit cu adevarat, cei care au avut trairi de poveste, de film SF sau „fara definitie, in afara timpului si spatiului”, doar ei ( printre care si eu) pot fi treziti la retraire de aceste randuri. Multumesc Zina !
eu multumesc, Anaid!
E si poveste mea…Ma bucur ca existati. Ca va citesc si ca nu sunt chiar atat de singura. Zina, esti minunata! Intru pe blogul tau, citesc si plang. Iti sunt recunoscatoare tie si celorlate care scrieti dumnezeisc ca alinati suferinte. Indraznesc sa va cer prietenie, voua, tuturor celor care scrieti si prietenelor voastre, suflete nobile ce intra pe aceste bloguri. Ne uneste dragostea pentru oameni si suferinta aprinsa. Va imbratisez cu putere pe toate. Imi cer scuze daca am depasit vreo limita dar imi sunteti dragi.
Edelweiss – multumesc. Nu ai depasit nicio limita!
si te imbratisez si eu!
idem Edelweiss…traiesc asta de aproape un an jumate. Parca ma invart in cerc si nu stiu cum sa ies din el. Desi e de ajuns un zambet cand ne vedem sau pe mess, o atingere de mana si sar in sus de fericire…totusi ramane o iubire impartasita, dar interzisa, o iubire in taina, ascunsa de toti cei care ne inconjoara, o iubire care ne omoara si ne invie, care ne ucide incet incet. Si cel mai greu este ca nu pot vorbi cu nimeni…toti m-ar judeca, toti m-ar arata cu degetul! Acum suntem in faza cand el fuge de mine, desi mi-a declarat ca ma iubeste si simt asta si il urasc si il iubesc, si iar il urasc si il iubesc…tocmai mi-a zis ca din iubire renunta la mine, pentru a putea fi fericita alaturi de sotul meu si copilul meu, s-a resemnat ca nu ma poate avea….dar eu il consider un las!. 🙁 Si e ciudat atunci cand citesti la altii despre ceea ce ti se intampla si tie. Si imi repet zilnic…ca totul va fi bine si ca doar timpul, ne va vindeca!pupici!
Nu esti singura. Sunt alaturi de tine daca imi permiti. Si eu il consider las. Si el fuge…se intoarce la viata lui mintita si eu raman la a mea. Numai traind putem intelege aceste povesti de viata. Si pe mine ma privesc prietenii ciudat. Te imbratisez cu putere
Mă cheamă azi și mă respinge mâine… știe totul din priviri. Este o horă pe care nu mai pot s-o joc. Te rog, lasă-mă, uită-mă, fie-ți milă, roagă-te să ieși din toate cotloanele mele. Am fost la sfinți, m-am rugat la moaște, am inventat rugăciuni noi, mi se pare că uit, da, astăzi este mai bine, nu mi-e dor, pot și fără el și mâine îmi zâmbește și zidul meu după care mă ascund se prăbușește. Nimănui nu-i pot spune, cine ar putea înțelege? Oamenii ar da cu pietre. Dar cine are dreptul să mă judece? Doar eu. și ridic iar zid după zid, iar îl uit, îmi pun inima acolo, între cărămizi, Ană a lui Manole pe care vreau s-o pierd pe veci. Dorm pe inimă, să o presez, doare mai puțin. În somn uit, Dar vine dimineața și hora începe. Eliberează-mă Doamne! Eliberează-mă pământule! Și dacă aș fi cenușă, vântul m-ar duce către el. Și el este bărbatul altei femei. Iar eu sunt femeia altui bărbat. Eliberează-mă pământule!
este ciudat…am revenit iar de unde am plecat. Iar ne vedem, vorbim, ne sarutam pe ascuns si iar revin sentimentele de vinovatie. Nu inteleg rolul acestor sentimente cand eu am sot (si culmea toata lumea imi zice in jur ce sot bun am!!!) si copil acasa. Dar eu…sunt fizic acolo dar plecata demult si nu mai revin. Simt ca ma afund din ce in ce mai tare. Nici nu mai vreau sa discut cu ambii diverse teme, vreau doar sa ma linistesc, sa ma bucur de copilul meu si de tot ce mi se ofera…noroc ca am inceput sa merg din nou la sala si ora aia de antrenament scoate din mine totul! Este f ciudat sa stiu ca si alte persoane traiesc ce traiesc eu. It’s complicated! si totusi…de ce nu ne trece daca oricum stim ca nu este bine ce facem? Sentimentul asta de vinovatie ma roade si am distruge psihic!
Cristina, Eu
Si eu sunt prinsa intre vina, pacat si iubire. Ma doare. Nu mai am putere. Nu pot dormi, nu ma pot linisti, nu pot avea o viata normala. Am obosit…Nu am pe nimeni langa mine. Tare mult as vrea sa ne intalnim la o ceasca de cafea sa povestim, sa ascultam si sa ne sustinem.
Cred ca e cam greu:)) cine stie de unde suntem fiecare…eu sunt din Iasi. Cum facem?:)
Daca te roade ,inseamna ca esti OK.Asa si trebuie.Daca faci lucruri bune,bune iti vor veni si daca faci rele,rele vei primi.
Eu,
Sunt si eu in aceeasi situatie ca tine…vreau sa renunt si nu stiu cum…am nevoie de un sfat. Simt, in sinea mea, ca nu mai pot face fata si voi ceda psihic. Cristina, Eu, cum pot trece peste aceasta etapa?
Nu sunt din bucurești. Sunt de undeva de pe o umbră a pământului, ascunsă să nu mă vadă nimeni. Am impresia că dezvăluind orașul, dezvălui totul, toți vor ști, mă vor judeca. Nu am spus nimănui niciodată, doar lui Dumnezeu când mă așez seara în genunchi. Dar Dumnezeu întoarce fața.
Atunci esti cu un pas in fata mea. Eu incet incet imi pierd credinta desi stiu totusi ca ne vede Doamne doamne si ne ajuta. Ne da pana la urma cat putem duce. Nu trebuie sa te ascunzi. Aici nu te judeca nimeni. Si pana la urma cine te judeca inseamna ca nu merita atentia sau prietenia ta. Capul sus!pupici!
Nu e vorba de-a judeca nimeni pe nimeni.Dar cand doi oameni se gandesc doar la ei si alti doi ori mai multi,sufera……nu stiti voi ce suferinta,atunci spun eu ca nu e vorba de judecata,e vorba de multe ,multe,altele.
O sotie inselata !
Si eu am fost sotie. Inselata. Si acum sunt amanta… Nu imi permit sa judec pe nimeni. Stiu ce e suferinta. Am simtit-o din plin in ambele ipostaze. Iubesc si voi iubi mereu. Am daruit mult, frumos si bine. M-am gandit mereu la altii, punandu-ma mereu pe ultimul loc. Am primit inapoi…nimic.
N-am înșelat pe nimeni, Rodica, el este singur, iar eu, ce ironie, eu sunt o soție înșelată. Și nici măcar nu l-am atins vreodată, doar cu privirea, doar cu gândul. Hai, dați cu pietre! Lume, du-mă în piața publică și linșează-mă. Merit tot ce mi se întâmplă! Da mă gândesc doar la noi doi și probabil cei din jur, dacă ar ști ar suferi, dar nu știu nimic, nici eu nu știu până la capăt nimic. Doar că uneori, aș vrea să nu mai fiu deloc!
Dragele mele, nu credeti ca trairile pe care le aveti, avem sunt tocmai pt faptul ca faceti ceva care intr-un fel sau altul este interzis? nu este moral, etic, pt ca asa am fost crescuti?
va intrb daca omul pt care suferiti ar fi liber si nu ar mai trebui sa va ascundeti, ce ati simtii? ce trairi ati mai avea?