Normal că am o poveste. Ar fi fost trist să nu am niciuna, la 35 ani. Niciuna, nici patru mari, nici altele mai mici. Toate ale mele, legate între ele, legate de mine, cum am fost. De mine, cum sunt. Legate de alte povești, de alți oameni.
Chiar și de alte lumi, legate.
Am și eu o poveste.
Mai puteam sta, altfel, dreaptă?
Mai puteam ști cum să aștept?
Mai aveam hotărâre în brațe?
Aflam ce? Știam cum? Simțeam când?
Mai știam să închid ochii? Mai puteam să-i deschid?
Nu vreau să-și lase nimeni povestea la intrare. Vreau să și-o asume. Să și-o iubească. Să știe că a fost parte din el. Să știe să prețuiască ce are, raportându-se la ce nu i-a fost dat să trăiască.
Să vrea să fie, să știe că poate.
Eu nu pășesc pe urme străine. Eu nu mă mut în case bântuite. Eu nu port inele purtate.
Eu vreau să știu că El are o poveste. A iubit, a fost iubit. A fost ales, luat, pierdut, găsit, uitat, durut sau dat afară. Vreau să știu că a trăit. Că așa s-a pregătit de mine. De întâlnirea noastră.
Așa a știut când să mă găsească.
Cum să mă afle.
De ce să mă iubească. Cu povestea mea, cu viața mea trăită-n găsiri, întrebări, uitări și pierderi.
Îmi plac privirile noi. Potrivite. Determinarea din mișcări. Controlul coardelor vocale. Atenția. Mirarea.
Dar, mai ales, determinarea. De a sta, de-a rămâne.
Mă mai înșel, se-ntâmplă să confund felurile de priviri, între ele, mai ales când sunt noi. Dar … așa se scrie povestea de acum. Cerneala nu-i la mine.
Dar tu, vino. Cu o poveste.
povestea lui… sursa cosmarurilor si psihozelor mele
oare asta era melodia lor? au luat cina in restaurantul asta impreuna?
o privea asa? o numea asa?
ce bine ai spus „Eu nu pășesc pe urme străine.”
cum afli daca pasesti pe urmele ei, urmele fostei lui povesti, de 7 ani de zile?
cum scapi de acest chin?