have you ever seen the rain?

De când mă joc cu cuvintele, mă trezesc des că vorbesc singură, în capul meu. Îmi vin idei, combinații interesante de litere și semne de exclamație sau întrebare. Toate ridurile mele noi sunt de la aceste gânduri din cap. Uneori, ies din duș pentru a-mi nota o idee, alteori, mergând spre piață, mă opresc pe bancă, scot telefonul mobil și tastez repede fiorul. Se întâmplă să scriu pe șervețel un cuvânt, ca să-mi amintesc mai târziu ce anume am aflat/simțit/auzit.

Mă tem, sincer, să nu încep a vorbi singură și în afara capului. Nu de alta, dar am observat că în alte cazuri, asta îndepărtează oamenii, iar eu nu pot trăi fără ei.

Când mă plimb, seara, pe sub copaci cu frunze foșnitoare, îmi vin atâtea amintiri dragi și niciodată nu știu dacă am voie să le împart cu restul lumii. Dacă am voie să le scot din cap… Vorbite, scrise, vor deveni banale, vor deveni a tuturor. Niște copii orfani.

—–

Azi dimineață veneam, ca de obicei, la serviciu. Când am ieșit din metrou, cineva vindea bujori. Am încetinit să văd dacă nu cumva miros mai frumos decât ai mei, mulți, mari, de acasă. E ok, ai mei sunt cei mai frumosi :). Ploua încet, neimportant. Nu înțelegeam de ce lumea era înfofolită și atât de grăbită. Mie tot timpul mi-a plăcut ploaia, de orice fel. Se vedea clar câți români se uită la televizor, pentru că doar eu și un rocker nu eram îmbrăcați în conformitate cu recomandările lui Busu.

—–

Din multele amintiri cu ploaia și mirosul proaspăt al dimineții, mi-a venit în cap o imagine de acum niște mulți ani. Eram în mijlocul unei păduri, într-un fel de stațiune de tratament/agrement uitată de lume și lăsată în paragină. O mână de oameni devotați încercau să o țină pe linia de plutire și e mare păcatul că nu s-au gândit mai mulți să salveze bucățica aia de rai. Pădure, un râuleț, produse proaspete din satul aflat la vreo 20 de km, o bucătăreasă extraordinară, câțiva medici, căsuțe de lemn și noi, vreo 20 de oameni cu dureri de spate, de inimă, de dor … Spatele ca spatele, cred că mi-a prins bine perioada de tratament, dar sufletul meu – s-a bucurat de una din cele mai frumoase perioade ale lui. I-am dat liniște, l-am alintat, i-am citit, l-am plimbat, l-am uimit. Corpul se bucura de darurile naturii, de masaje, băi și împachetări cu produse naturale. Nu aveam radio și TV și la fiecare vânt mai puternic, rămâneam fără curent electric. Și ne adunam într-o încăpere, pacienți și doctori, și povesteam, la lumina palidă a lumânării, povești adevărate.

Dar cele mai dragi îmi erau diminețile cu ploaie. Puteai să te tratezi de orice, doar cu aerul curat al dimineții. Îmi luam micul dejun cu mine, mă instalam pe veranda căsuței, învelită într-o pătură de lână și citeam, până mi se făcea somn. Adormeam la loc, ca un bebeluș, până nu auzeam scârțâit de vreascuri sub picioare.

—-

Față de acum, atunci eram mică. Poate că îmi era cumplit de dor de oraș, de mama, de vâltoare, nori de fum, zumzet de televizor și oameni grăbiți. Poate că adormeam, ca să treacă mai repede timpul și citeam ca să nu mă plicitisesc.  Nu mai știu. După atâția ani, e greu să-ți amintești cum era cu aprecierea adevăratelor bucurii în viață :).

—–

Față de atunci, acum simt o nevoie acută  de a fi pe veranda unei căsuțe de lemn, pe ploaie, în liniștea pădurii, acasă la natură, cu creioane și foi lângă mine, cu flori proaspete, cu un ceai cald, cu pătura de lână, cu 2-3 cărți… Și cu un mp3 player, ca să pot asculta seara Karen Souza, înainte de somn.