M-am convins. Niciodată nu ești pregătit de viață. Nici la un an, nici la 80.
Niciodată nu o să știi cum o să reacționezi la ceva cu adevărat important. Nu există școli de emoții pentru asta.
Niciodată nu o să te înveți minte și tot timpul o să uiți, de ultima dată, cum trebuia să fii și ce trebuia să faci în fața unui dezastru sentimental.
Nu există control și dozaj pentru iubire.
Aseară mergeam prin orașul copilăriei mele. Troleul 1. Ma ia de pe strada Zelinsky și mă duce în centru, la 513. Stau pe locul de pe roată, la geam, pe partea stângă. Îmi place să merg cu troleul prin oraș. Văd oamenii simpli, strada, primăria, cafeneaua copilăriei mele, vitrina în care mă opream să aleg cel mai frumos inel pentru când voi crește mare.
Mi-am dat seama că eu, cea reflectată în geam, nu mai sunt încruntată. Dimineața eram încurcată, supărată pe iubire. Acum, mergeam liniștită, ghidată de tot ce știu și tot ce am, spre tot ce știu și ce am.
Așa a fost să fie ziua – ce m-a înfuriat dimineața, peste zi a căpătat sens. Într-un troleu aproape gol, seara, într-una din cele mai sărace capitale ale lumii, o fată cu capul rezemat de geam, vedea conturul unui adevăr căruia-i venise timpul.
Ieri, am aflat că am căutat greșit, pe drumuri străine. Am vrut să se repete ceva, deși nimic niciodată nu se repetă. Timpul trece, anii curg, secundele zboară, oamenii se schimbă. Aparent – curtea unei copilării e aceeași, dar leagănul e vopsit cu altă culoare, tatăl care-și îmbrățișează copilul e tatăl altui copil, iar copilul – e doar un copil.
Nimic nu se repetă, nimeni nu trebuie comparat cu altcineva. Nici eu nu sunt cea de anul trecut sau de acu’ câțiva ani.
La început, eram fericită că m-am oprit din dor și așteptări goale. Am știut că nu va mai fi. Acum, trebuie să învăț să nu aștept ca un om să facă ce făcea altul, cum făcea altul. Anul trecut sau acu’ câțiva ani…
Eu știu că va veni o furtună și va reașeza lucrurile din capul meu. Eu cred în capacitatea inimii mele de a uita și a crede. Eu știu să aștept cuminte un început nou, altfel.
Nu o să vină un om „mai bun”. Nu „merit eu” altceva. Pur și simplu într-o zi, altcineva – care e altfel, va face aceleași lucruri, altfel. Și va stârni în mine pasiune și dor nebănuit, uitare și mirare nouă.
Va fi liniștit și frumos, sau fulgerător, ca o ciocnire de lumi paralele.
Va fi unic. Altfel. Pentru că nimic nu se repetă și chiar asta face parte din frumusețea lumii în care trăim.
UN SINGUR CUVAND: PERFECT…
„draga mea, draga mea” 🙂
E nedrept sa facem comparatii dar ne e frica de natura umana, de reactii si comportamente tipice pentru majoritatea oamenilor. Am simtit la mine cum paleste increderea intr-un nou inceput dupa atatea esecuri aproape identice. Am vazut la oameni dragi cum apare frica nascuta din ultima dezamagire. Si totusi sper ca va veni,cum ai spus tu, o furtuna care sa reaseze lucrurile.
o sa vina, sunt sigura ca o sa vina, G.
stiu ca este cumplit de greu, dar trebuie sa invatam ca trecutul e trecut. acolo ramane.
Am invatat in timp ca rabdarea este cea mai de pret in vietile noastre de zi cu zi ! Dezamagiri, frustrari, ganduri sumbre, incrancenari repetate, apoi fel si fel de angajamente si promisiuni desarte ce nu reuseam sa le inteleg……facand mereu aceleasi greseli ma izbeam de acelasi zid ….ce crestea pe zi si ani ce treceau !
Ei bine „carpe diem” are un sens ! Dar la justa valoare ! Si uite asa lasand viata sa curga de la sine, uitand sa mai judec, sau sa compar , sau sa am asteptari identice cu cele din trecut ,imi doresc doar sa respir ! Sa pot zambi in fiecare dimineata si sa sper ca totul va fi asa cum trebuie sa fie ! Namaste ! E bine asa cum e !
am ocazia sa urmaresc niste tineri, in cadrul unui proiect care mi-e foarte drag. de fiecare data cand vorbesc cu ei – Rabdare! – le zic. in primul rand, rabdare. si toate se vor aranja cum si unde trebuie.
Namaste, Viorica!