Îmi place când mă sună mămica să se sfătuiască cu mine. Mă întreabă de la folosirea corectă a unor expresii „prea românești”, până la ce se va întâmpla cu noi după 2012. Îmi place când trebuie să hotărâm ceva important și facem consiliu de familie, iar părerea mea este luată în calcul (mai ales că am diplomă de jurist). Îmi place când cineva, chiar și străin, mă întreabă ce cred eu despre una, despre alta …
Mi-aduc aminte de când eram mică, cum suna vărul meu sau cineva din prieteni sau familie și întreba dacă ai mei sunt acasă, să vină la noi, „că au o vorbă”. Mama repede inventa o masă de prânz, tata ieșea să cumpere ce mai lipsea, și apoi toți se închideau în sufragerie și se sfătuiau…
Nu aleg pentru alții, nu arăt direcții, doar ascult, mai întreb din când în când „Da’ tu? Da’ el?”, caut prin tolba mea câte o pildă cu sens, încerc să produc o părere corectă și sinceră, și așa, toată lumea e fericită. Cel care întreabă are o confirmare că e pe drumul cel bun, iar eu sunt mulțumită că am putut să fiu utilă.
Nu a fost ușor să ajung la așa „performanțe”. Trebuie să calci pe multe greble, să te arzi de nenumărate ori, chiar și cu aceeași ciorbă, uneori, să uiți, ca peștele, de unde înoți și încotro s-o iei, ca să nu dai de peretele de stclă a unui acvariu.
După 30 de ani, când arăți încă tânăr, dar ai deja certitudini, e ușor să-ți expui părera ta, personală, construită din ce te-ai priceput să iei de la viață. Și mai ales dacă citești vreo două cărți și ai, pe parcurs, și o revelație – gata – ești cel mai bun candidat pentru postul de Sfătuitor-șef. Lucrurile tot repetându-se (că nu a inventat roata niciunul din noi) nu este greu să faci previziuni în legătură cu unele lucruri. Iar faptul că în ultima vreme îți acorzi mai mult timp ție și simțurilor tale (avantajul nemăritișului până’n 30 de ani, ai timp pentru asta), cu siguranța pe care o construiești încontinuu în tine și în jurul tău, cu intuiția unei femei cu ceva experiențe la activ, te fac un personaj numai bun de sunat cu „Am o vorbă”.
—-
Doar că … cam odată pe an, creierul meu arogant și atotștiutor și buna și modesta mea prietenă, inima, își iau vacanță. Totul e corect – cine să aibă atâta putere și răbdare, pentru atâtea gânduri, atâtea planuri, atâtea drumuri și pasiuni noi? Își închid taraba și Pa!
Și aici, începe circul. Totul, mi se pare. Că tipul ăsta nu e chiar însurat, că ăstlalt nu e chiar prost în totalitate, că lopata cu care umblă celălalt e chiar inofensivă…
Că soarele se învârte, categoric, în jurul meu.
Că nu am niciun fel de concurență pe niciun plan.
Că nu am celulită și la miss Univers câștig detașat, chiar și prin neprezentare.
Că știu cel mai bine.
Că totul este perfect și eu sunt deasupra tuturor.
Urăsc momentele astea de „Off” a creierului meu. Urăsc când inima nu-mi dă niciun amărât de semn și eu, lipsită de instinctul de autoconservare, încep să văd elefanți roz și crocodili zâmbitori, care mă aprobă să văd unde nu este și să stau când trebuie s-o iau la goană.
Tu’l vezi – curat Dionis, și de niciunde începi să crezi că pe El l-ai așteptat, pe El l-ai căutat, cu El vei îmbătrâni, frumos, cum nimeni niciodată nu va îmbătrâni. El tace? El pleacă? E indiferent? Astea-s strategii, clar, știi tu!!!
Iar el – în cel mai bun caz e doar cu alta, iar în cel mai rău – nici nu există.
Și cel mai rău este când aștia doi, creierul și inima, se întorc din vacanță. Totul devine real și penibil, iar tu – trebuie să fii din nou curajos și deștept și să-ți asumi invențiile. Și în următoarele luni, ai ocupație: îți refaci sistemul, reconstruiești confortul, lipești bucățică cu bucățică. Temelie, pereți, acoperiș. Curte, grădină, gard. Alte gânduri, alte planuri, alte pasiuni.
Până la următorul sezon estival.
