Ieri așa și nu am avut timp să scriu. Mă tot gândeam la ce am visat spre dimineață. Se zice că ora cea mai întunecoasă e cea de dinainte de răsărit. Exact atunci am avut un vis care m-a trezit. Din somn și stare.
În vis, eram la Paris. Mă dusese cineva acolo, pentru că știa când, cum și de ce vreau să-l văd. Nu eram în nici o grabă, pentru că-n vis, aveam o vacanță lungă pentru absolut tot ce vreau să simt, descopăr și gust din Paris.
Mai întâi – am visat senzația de fericire care m-a învăluit când am coborât din avion, la aeroport. Nu-l cunosc pe cel care mă ducea acolo. Nu avea nume și față, și-n vis, nu prea poți alege unghiul din care să-l vezi pe cel care te ține strâns de mână. De câte ori încercam să-l privesc, în vis, nu vedeam decât un cap întors.
M-a dus într-un apartament frumos, într-o clădire veche și pentru că nu ne grăbeam nicăieri, o zi m-am minunat de casă. Teracota din baie, geamul, perdeaua, cada cu piciorușe, prosoapele de bumbac, săpunurile parfumate, florile din geam… Sufrageria – o camera mare, canapea colorată, geam mare cu vedere spre curte, o vitrina cu cărți și suveniruri, ca acasă, un pian, un fotoliu cu o pătură ca’n copilăria de acasă, un tablou, o masă cu patru scaune, cu flori și tacâmuri … Bucătăria visurilor mele din vis … Și două uși – una – spre biroul în care-și petrecea destul de mult timp cel care m-a dus la Paris și una – spre scara care ducea la mansardă. La mansardă era dormitorul – patul pe care mi-l doresc dintotdeauna pentru cândva, cu ramă din fier împletit, cu așternut proaspăt, perne moi și geam înspre cer, în dreapta.
Am visat senzația de dimineață franțuzească – mic dejun, cafea și aer boem. Îmi dădeam cu rimel pe gene, îmbrăcată, încălțată, în hol, lîngă ușă și cel care m-a dus să văd Parisul mi-a zis să-l aștept afară, că vine și el. În curtea casei era frumos, ca-n vis. Am desenat pe asfalt, cu cretă, am alergat în picioarele goale prin iarbă, m-am uitat la trecători, am tresărit de fiecare date când au bătut undeva, ba aproape, ba departe, clopote. De-abia așteptam să intru în catedralele franțuzești. Înalte, vechi, liniștite… De printre acoperișurile caselor se vedea un turn care părea extrem de familiar. Mă mutam dintr-un colț în altul, să văd mai mult, dar nu reușeam… Priveam strada care mă ducea pe o alta, care se intersecta cu un bulevard care m-ar fi lăsat într-o piață, de unde sigur s-ar fi văzut exact ce e cu turnul care pare cunoscut. Am stat în curte până s-a înserat. Omul care m-a dus să văd Parisul ieșea din când în când la geam și din spatele perdelei mă întreba dacă e totul în regulă. Era. În visul meu, eu nu mă grăbeam nicăieri. În fond, puteam să încep să gust orașul și din a doua zi …
A doua zi, s-a întâmplat la fel.
Spre seară, stăteam pe bancă, cu coatele rezemate în genunchi, întrebându-mă, liniștită, de ce nu mă duc singură în oraș… Mi-o fi frică? Vreau să împart frumusețea și mirarea cu cineva fără chip și nume? De ce bărbatul care m-a dus să văd Parisul nu coboară să mă ia de mână, ca-n aeroport, să mă ducă să văd ce e cu turnul din spatele acoperișurilor?.. De ce mă întorc în casa cu pian și, înțelegătoare, mă așez în fotoliu, mă învelesc cu pătura din copilărie și citesc cărțile de „acasă”…
Așa o fi Parisul?
—-
În vis, nimic nu mă îngrijorează, pentru că nu mă grăbesc. Am timp.
El nu se grăbește. Se ascunde în spatele ușii biroului și mă urmărește de la geam ce fac, în curte. Mă așteaptă seara, să vadă dacă mă întorc. Aduce cina, aprinde două lumânări și mă întreabă dacă e totul în regulă.
Este.
În vis, nu mă grăbesc nicăieri. Sunt la Paris. M-a dus cineva acolo, pentru că știa când, cum și de ce vreau să-l văd.
—-
Când m-am trezit, eram complicată. Cine era omul, ce înseamnă visul, e din trecut sau viitor? E conștient sau din dedesubtul conștiinței mele pline cu sertare și programe vechi? O fi prevestiv sau doar niște gânduri libere aleargă printr-un cap obosit? Nu păream cam proastă stând și așteptând un om fără față și nume? Cum de nu mă încercau îndoieli și nervi fierbinți și mă întorceam cuminte, din curte, în camera mare cu pian?
Ce turn se vedea, totuși, printre acoperișurile pariziene?
De ce în vis pot fi liniștită și încrezătoare? De ce în ne-vis nu avem timp, și ne pierdem răbdarea și credința?
Ma gândesc…
Zina, spune-i omului fara chip ca merg oricand cu el la Paris!
Oricum, te asigur ca nu esti singura care viseaza asa…
Iti doresc sa fie un vis care sa prevesteasca o vizita in orasul iubirii…
Daca-l intalnesc si-l recunosc, ii spun :).
Multumesc, Camellia!
Zina Zen, nu stiu cum se face dar si eu visez, asa spre dimineata, cele mai frumoase si ciudate vise posibile. Trezirea din ele ma face sa nu le pot uita pe unele, sa nu vreau sa le uit pe altele, sa doresc enorm sa nu fi fost vis.
Poate ca doar o doza de nebunie aflata in orice vis este cea care ne ajuta sa-l acceptam cu tot ce se intampla. Adeseori nu am stiut unde este granita dintre cele doua stari, cea de vis si cea reala, prea era visul frumos, prea se aseza pe gandurile mele, intocmai, ca sa-mi placa la nebunie visul, mult mai mult.
Iti doresc continuarea visului in realitate, stiu ca vei recunoaste locurile si vei vedea cerulasa cum l-ai visat.
si eu mi-as dori. deocamdata, datorita visului si a povestirii lui pe blog, m-am ales cu o vacanta planuita pentru la anu, cu o prietena :).
anul asta, planurile deja-s facute.
cel putin in realitate :).