Căutam ceva pe net. La un banal dublu click, am înghețat. Din spatele ecranului mă privea chipul cuiva foarte iubit cândva, demult.
Un chip îmbătrânit, însingurat și trist, acum.
—–
Eu tot zic că iubim de mai multe ori, că mă bucur de ce a fost și aștept cu nerăbdare ce va fi. Că pe toți cei iubiți, i-am iubit.
Dar … parcă altfel a fost cu acest cineva de cândva, demult. După sutele de plecări și reveniri, iubiri și urâri, am închis toate ușile și geamurile și am stat închisă în casă și-n mine până mi-a trecut partea cea mai grea. Am șters conturi, adrese, numere de telefoane, am uitat prieteni comuni și am aruncat poze, am încuiat amintiri și am șters melodii de suflet.
Am încercat să nu mai iubesc iarna și am învățat să respir altfel.
Nimic nu este imposibil și nimeni de neînlocuit. În câțiva ani (?), fără acces la niciun fel de informații și o politică strictă cu inima, am reușit chiar să cred că a fost doar o chestie de tinerețe, poate nici chiar atât de importantă.
Dar de ce mă sufoc acum și nu știu cum să pun piedică lacrimilor și durerii din piept?
„Prostul și deșteptul meu… Bunul și nebunul meu … ”
Mă privește – blând, puternic, de sus, de jos, de alături. Îmbătrânit, nebărbierit, cu privirea lui de cezar.
„Ce s-a întâmplat? Unde-i tinerețea ta? Unde-i veșnicia noastră?”
Vorbeam singură…
„De ce nu te-ai ras?”
—–
Obrazul lui nebărbierit… Îl simțeam în palmă.
„Dar n-am uitat nimic… Te rog, nu îmbătrâni…”
Senzația de „acasă” în brațele lui, liniștea care mă învăluia odată cu fumul, când tăcea și fuma, lângă mine. Inimile și inițialele noastre desenate cu pixul pe piele. Nebunia care ne cuprindea când, din grabă sau neatenție, nu ne ascultam… Geloziile, poeziile, șoaptele noastre…
——
Poate n-am lăsat suficient timp să treacă? Poate așa și n-o să treacă, niciodată? Voi rămâne a lui și-a nimănui, fără iarnă, fără melodiile mele de suflet, fără amintirile noastre?..
Poate simt pentru el ce simt pentru … o patrie? E a mea și gata. Indiferent de loc, stare, vârstă – e a mea tot timpul. O am, e cu mine și nu am cum să explic de ce îmi iubesc patria și de ce e a mea… pentru totdeauna.
Poate e doar o chestie de tinerețe, totuși… Poate nici chiar atât de importantă.
—–
Nu mă întrebați de ce, de ne-ce, atunci cândva. Așa a fost să fie, iar acum nu am timp de explicații, interpretări și vini aruncate.
A început prea târziu și s-a terminat prea devreme. Asta a fost.
——-
Nu poți repara un fir rupt. Nici cu magie, nici cu iertare, nici cu credință, nici cu ambiții și munci istovitoare. Oamenii nu au atâta putere.
——-
„Nu te rog să vii, să pleci, să mă uiți sau amintești. Nu te rog să te schimbi, să mă salvezi sau să (re)devii un erou sau personaj. Te rog să nu îmbătrânești, pentru că mă sperii – de timp, de ce e în față, de ce e în spate și nu mai înțeleg lumea. Și iar mă închid în casă și-n mine …
Să nu îmbătrânești, te rog…”
Neasteptate emotii apar cu fiecare articol!
http://violetik.wordpress.com/
multumesc, draga mea !!!!
Am trecut si eu pe aici. Asa usor, cu pasul ca un abur. Si tacand. Caci uneori cuvintele n-au nimic de zis.
Doar gandul mi s-a dus inspre undeva – te rog sa nu-ti lasi niciodata sufletul sa imbatraneasca. Te rog eu frumos. Atat.
… of…
🙂
Lotusull – multumesc!
(s-au pierdut cateva comentarii de pe blog, la penultimul articol – din cauza unor defectiuni de pe server, dar ele sunt la mine in cap si pe mail)
Chestia e ca si eu tot ” of ” am zis cand am citit prima data 🙂
Da, am vazut ca unele comentarii au ” fugeat ” , nu-ti griji si in cazul meu e la fel, imi ramane ideea articolelor undeva intr-un sertaras al mintii. Adica nu a tuturor articolelor ce le citesc, ci a unora 🙂
emotie in stare pura. ma aplec din nou in fata talentului tau. 🙂
cand aud asta de la tine, imi vine sa plang, tot de emotii…
Am plins putin.
nu cred ca e de rau.
eu cu asa antrenament in trecut, acum plang prea rar :(.
Splendid!Este incredibil cum cele mai frumoase iubiri ramin cele neimplinite
nu numai in literatura ci si in viata!Batranetea tine de apanajul celor blazati!Daca mai aveti inca jarul in piept traiti nebunia de a-l intineri pe celalalt chiar dumneavoastra!Poate nu veti reinnoda firul rupt dar prin candoarea pe care o aveti, puteti resuscita o clipa petrecuta impreuna transformind-o intr-o clipa care va ramine grandioasa in sufletele amindurora!
Hanna, probabil ca esti foarte tanara, iti doresc sa ramai la fel de entuziasta si peste 5, 10, 15, 155 de ani! Uneori nu e bine sa zgandaresti nici chiar si cele mai frumoase iubiri neimplinite. Cat despre blazati, imi pare rau sa o spun, dar cred ca blazarea face parte dintre bolile nevindecabile, mai ales cand, de pilda, vine laolalta cu un cinism al varstei.
A incerca sa resuscitezi un blazat = a uda, zadarnic, o planta uscata,sperand zadarnic sa o faci sa renasca…
Filmul meu favorit este „Moscova nu crede in lacrimi”. Una din expresiile mele preferate din film, pentru care il vad si revad anual este „La 40 de ani abia incepe viata”.
Cu cateva exemple si modele din jur, mi-e tare usor sa cred ca si la 40 de ani poate sa inceapa.
Dar si la 33, cat am acum :).
Mai ales la 33!
Corect, Zina Zen! 33 e o varsta magica. Uneori lucrurile se asaza asa in viatza: inainte si dupa 33 de ani!
Hanna – unele capitole mai bine sa ramana inchise. nu as putea-o numi o iubire neimplinita. cat a fost sa arda, a ars. pana la capat. tot ce a fost intre scanteie si stins a fost … nu vreau sa folosesc cuvinte care sa descrie tot ce a fost… nu am cum.
E frumos sa-ti amintesti din cand in cand de tine in felul in care erai candva.
Articolul tau m-a facut din nou sa-mi vad inima, sentimente nenumarate au iesit la suprafata si dupa mult timp mi-am dat seama ca ea inca simte…inca nu a imbatranit:) multumesc intr-un fel mi-ai adus inima din nou
Multumesc, Oana!
Ma bucur … m-am gandit un timp daca sa public sau nu acest articol.
Bine ca l-am publicat.
te salut ; e bine sa spunem tot ce avem in noi ; ca sa gasim ce cautam ; …
Atat de frumos… M-ai lasat fara cuvinte. Mi s-a facut pielea de gaina…
multumesc, Andres.
Emotionant , superb ! multumesc Zinazen pentru ceea ce am simtit citind acest articol !
eu multumesc, Marina!
Nu, nu a trecut partea cea mai grea! Poate pentru ca nu a trecut suficient timp… poate pentru ca nici nu vreau sa treaca! Nu, nu a imbatranit, dar atat de bine l-am regasit aici. Asa cum il regasesc oriunde si in orice. Poate pentru ca-l caut oricand! Mi-e dor de el…
Multumesc, Zina Zen!
Cu placere si…. eu tare sper ca a trecut, totusi, partea cea mai grea, la mine …
As plange cu vorbe citind aceste vorbe ! norocul meu ca sunt la munca ! multumesc !
eu iti multumesc, Elena.
cred ca suntem compusi din emotii, totusi :).
Cred ca imbatranirea are de-a face cu prea multe renuntari. Scanteia din suflet trebuie insa sa palpaie;altfel, batranetea nu-i o calitate . Conditia primordiala e ca sufletul sa ramana in veci tanar. Superb articol, felicitari!
eu am exemple in apropierea mea – persoane de șaizeci și ceva de ani, datorita carora stiu sigur ca scanteia din suflet nu se stinge chiar asa de usor.
si … multumesc frumos pentru apreciere!
tot respectul pentru ….. ” simtaminte ” ; e placut ce starneste .
multumesc!
Superb. Intr-adevar, talent in stare pura. Si cand talentul e impletit cu suferinta, dragoste sau alta traire adevarata rezulta ceea ce ai scris tu. Te felicit din suflet si nu uita ca esti un suflet ales daca duci cu tine sclipirile astea de sentiment, chiar daca uneori ustura atat de rau.
multumesc, Rodica!
Nu vreau sa treaca nimic si totusi sa treaca, sa nu se stinga , sa mocneasca acolo, sa tresar de fiecare data ca prima data, sa pot ridica privirea catre oameni si pentru toate astea amestecate ciudat, traite ca o telepatica ca atatia alti oameni, prin tine si prea sensibilul tau scris, te felicit.Pentru mine n-o sa imbatraneasca niciodata, timpul meu s-a oprit cand el era proaspat barbierit, eu am ramas invelita cu parfumul lui oricat de tare arde.
vreau sa treaca si nu vreau sa treaca 🙂 – te inteleg!
Mi se pare ca femeile (nu toate):) imbatranesc mai frumos decat barbatii. Zic unele, pt ca desi sunt putine care stiu sa-si asume gratios varsta, sa-si iubeasca anii, fara offf-uri, fara goana dupa licori si unsori de imblinzire a ridurilor, sau asaltarea clinicilor estetice in speranta naiva de a intoarce tineretea, la barbati parca e mai grav ca na, dincolo de 45 ei cam intra in „crize existentiale” gen „Oare mai pot?!” si incep a calca pe paralele, cu domnite numai zmulse de la fusta mamei(meagko govorea):) Si daca un cuplu in care ea (inteligenta, femininina, carismatica ) e mai mai mare iar el mai tanar, imi trezeste un soi de respect si admiratie pentru curaj, apoi viceversa ma lasa nu stiu de ce indiferenta:) Oleaca am derapat:) Zina-Zen scrii atat de frumos!!!
mersi, Gabriela!
…pe pagina ta lipseste un click de „favorit”.Sufletule!
ma faci sa ma rusinez. 🙂
multumesc!
Cand vad atatea femei care se autotortureaza relatie dupa relatie imi vine sa o iau pe padrui.
Dragelor, nu ajungeti in patul barbatului decat dupa spunerea legamintelor de casatorie in fata preotului,
Scapati peste 90% de perioadele agonizante a parasiririlor in dragoste.