Cum am ajuns în Toscana. Jurnal de vacanță, I zi.

Cu niște luni în urmă, am avut o zi tare proastă. Mai proastă decât aș vrea să recunosc. Omul „Noapte fără dimineață” mi-a făcut cadou tradiționala porție de dezamăgire exact când am crezut că nu mai are unde să încapă, în hăul dintre noi. Le rezolvam eu pe toate, dar depindeau alții de mine, eu de transport, iar timpul a fost atât de scurt, ca să fac un alt plan, încât am tropăit din picior și am înjurat în toate limbile mele, toată noaptea. Dimineața, la 6, o prietenă a venit cu mașina și a mers cu mine peste tot, calmă, roșcată, senină, și la 8 – toare erau rezolvate, aranjate, de parcă totul a mers așa cum trebuia să meargă.

De fapt, așa a trebuit să meargă. La 8, la McDonald’s-ul din Dristor, noi beam cafea și vorbeam despre ce se poate vorbi dimineața, într-o intersecție din București. Atunci s-a născut ideea de a merge în Toscana. A fost o idee prea frumoasă pentru mine, în acea dimineață – nervoasă, nedormită, iritată, tensionată, nemulțumită, supărată pe mine … Nu-mi place să fiu supărată pe mine …

—–

Recunosc, nu sunt un călător clasic. Eu când merg undeva, las destul de multe de descoperit. Știu capitala, limba și moneda națională :), dar nu mă documentez prea mult. Acum, fiind 4 fete, aveam planul, itinerariul, kilometrii, must see-urile, check-in-urile, rezervările, programările etc. Știam de ce să ne ferim și unde să nu ne băgăm :).  Mare noroc de fete! Mare !!!

Prima – roșcată, dulce, copilăroasă. A doua – brunetă, pe jumătate arăboaică, pe un sfert rusoaică și pe celălalt – nemțoaică. A treia – zâmbetul nostru, partea noastră Zen, care de dragul meu, de-a lungul vremii, a învățat până și melodii de Sofia Rotaru. Și eu – a patra. Nu conduc, nu mă orientez în spațiu, nu am „viziuni” pentru poze frumoase.

—–

Otopeni. Dimineață. Îmi place în aeroport. Te amesteci printre lume, printre destine. Toți sunt „ai tăi”, așteaptă. Și dacă stai pe jos, rezemat de un perete, studiind vârful pantofului, nu înseamnă că ți-e dor sau vrei să știi. Poate însemna că aștepți avionul, că doar ești într-o sală de așteptare …

Zbor. Printre nori, sus, atât de sus, încât ești deasupra tuturor, chiar și a omului „Noapte fără dimineață”. Acolo nu te poate ajunge nici cu gândul…

Pisa. Bem primul nostru capuccino de vacanță și ne amestecăm printre ceilalți oameni. Nu mai am naționalitate și ceas. Aer de Italia. Cer albastru, nori, gânduri noi, inimă odihnită.

Facem cunoștință cu Fiat-ul nostru – aproape nou, proaspăt spălat – o bucurie. Îl instalăm pe Marcel – GPS-ul, scoatem printurile, harta, dăm drumul la radio și ne declarăm oficial pregătite de vacanța noastră.

Livorno. Am început călătoria cu un orășel port, cu aer proaspăt, cu multe canale. Nu o să mint – nu m-a impresionat foarte mult, dar a fost mult mai bine să ne pierdem pe străduțele lui, decât să stau în biroul meu, la muncă. Ne-am obișnuit cu mașina, cu Marcel, cu aerul curat, cu lumea relaxată. Ne-am minunat de bărci, scutere, balcoane, felinare, rufe întinse și cer albastru.

În drumul nostru, spre Volterra, pe partea dreaptă, ca-ntr-o poveste, a apărut Marea. Am oprit și a fost primul moment în care am țopăit, am zâmbit, am simțit că … e bine. Eu nu știu să trăiesc fără mare. Și acum – uite-o, albastră, frumoasă, a mea. Eu, din nou, în Italia … E bine…

Zâmbetul s-a întipărit pe fețele noastre, în ochi, în suflet, mergeam vesele, încercând să cântăm în italiană, admirând macii toscanezi de pe marginea drumului.

Drumul spre Volterra a fost cel mai frumos și pitoresc drum pe care am mers vreodată. Îngust, cu mașini mici, cochete, negrăbite, șerpuia printre lanurile de grâu amestecat cu maci, printre dealuri romantice pe-ale căror vârfuri se vedea câte o cetate sau castel. Lanurile erau atât de mătăsoase, încât îmi venea să întind mâna prin geam și să mângâi mătasea, s-o iau pe palmă și să-mi ating obrazul. Să iau în căușul palmei aerul de afară și să-mi trec degetele prin păr.

Eram într-un film vechi italienesc, 4 fete frumoase și vesele, mergeam spre Volterra, să ne îndăgostim nebunește, periculos, definitiv ….

Volterra m-a cucerit iremediabil. Este pe primul loc în topul orașelor vizitate în această vacanță. Este un oraș superb, pietruit, plin de flori și tandrețe. În Volterra am râs și cu ficatul, pentru că simțeam cum se aprinde în mine multă lumină, mă inundă și mă face să zbor de frumusețe. Miros de cină gălăgioasă în familie, tradiție, iubire. Acolo am înțeles că nu o să mă tem de bătrânețe. Romantismul nu dispare cu anii, ci capătă valoare. Și dacă există așa orașe, cu așa oameni – niciodată nu mă voi opri din căutat. O să aflu, o să am, o să fie.

Mergeam pe străduțe și nu mă puteam opri din vrut: vreau așa perdea, vreau așa geantă, vreau așa flori, mai vreau așa priviri :), vreau așa coș, vreau așa stare, vreau așa magazin, vreau așa față de masă, vreau așa pălărie. Vreau! În sfîrșit vreau atât de mult, atât de diferit, atât de altceva!

Spre seară, ne-am despărțit cu greu de oraș. Dar aveam de ajuns în San Gimignano, unde urma să înnoptăm și să avem o următoare superbă zi de vacanță.

În Toscana, La vita e bella în fiecare secundă!