… fără să ne întâlnim.

„Te-am iubit așa cum m-ai iubit și tu, ca un nebun, ca un strigoi, fără să înțeleg ce fac, fără să înțeleg ce se întâmplă cu noi, de ce am fost ursiți să ne iubim fără să ne iubim, de ce am fost ursiți să ne căutăm fără să ne întâlnim...”

Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene

Stăteam pe verandă, turcește. Era o dimineață frumoasă, leneșă, senină. Afară era răcoare, mirosea a brad și cafea bună și aveam chef să povestesc.

Aveam chef să-mi amintesc, să mă opresc la anumite momente, să explic cum arăta muntele, cum se auzea apa, cum îmi simțeam corpul. Cum miroseau albiturile și cât de rece era apa.

M-am ridicat de câteva ori. Gesticulam, râdeam, făceam pauze zâmbind trist și împăcat. Toate intersecțiile, coincidențele și întâmplările astea vechi sunau atât de frumos în acea dimineață…

Sunt atât de mândră când îl descriu acum, detaliat – pe zile, pe bucăți, pe dinafară, pe dinăuntru. O bucată mare de calități și blândețe, înțelepciune și tăcere, mister și încăpățânare. Romantism în priviri, nu în gesturi. Delicatețe amestecată cu hotărâre și masculinitate. Un partener surprinzător, cu reacții și replici. Atent și cu ținere bună de minte. Un regizor perfect al conversației… Al zilei, al poveștii.

Mă mai opresc să beau din cafea. Stau dreaptă și zâmbesc. Demn și împăcat.

Am mai povestit doar odată povestea lui. Vroiam s-o aud cu voce tare, după ce o repetasem în gând de câteva sute de ori. Am crezut că dacă o spun cu voce tare, o să înțeleg. O să se lumineze exact în locul pe care nu reușeam să-l văd, pentru că-mi era încețoșată privirea, gândirea, simțul.

Acum povestesc calm, cu pauze, cu liniște. La unele momente, îmi arcuiesc spatele, la unele – mă așez la loc turcește.

Acum e ușor. Acum arată ca o frescă. Acum e chiar poveste.

„Dar de ce…?”

Nu-mi plac întrebările convenționale. Mai ales cele cu „de ce” în față.

„Pentru că…”

În povestea mea spusă cu voce tare nu au încăput momentele pe care le-am surprins, atunci când nu știa că-l urmăresc, prin geam sau vitrină, și-i vedeam ochii pierduți, întristați. Nici momentele în care mă speriam de puterea lui asupra mea. Zilele în care nu înțelegea întrebările mele simple. Cele mai simple întrebări din lume. Nu înțelegea grija mea pentru el și mă alunga de fiecare dată când era bolnav. Nu înțelegeam de ce ne mutăm dintr-un loc în altul. De ce nu creștem plante și nu facem fotografii.

În povestea mea au rămas amintiri, momente, senzații – atent selectate.

De ce?

Nu știu de ce…

Știu de ce e așa muntele, de ce se aude așa apa, de ce îmi simt așa corpul. Știu de ce miros așa albiturile și de ce e așa de rece apa.

Dar de ce nu am putut alunga definitiv o tristețe veche, de-o viață, din ochii acelui bărbat – nu știu. Nici de ce nu înțelegea întrebările mele simple. Nici de ce nu vroia să-l îngrijesc. Nici de ce ne mutam și nu creșteam plante…

Nici „de ce am fost ursiți să ne iubim fără să ne iubim, de ce am fost ursiţi să ne căutăm fără să ne întâlnim…”