Nu mai pot urca într-un tren. Mă dor toate peroanele.
Mi se pune un nod în gât și mă sufoc.
Iar lacrimile, care ar trebui să-mi aducă eliberare, mă dor.
Peronul nostru …
Când am plecat prima dată, ai ajuns la 21.03. La 21.07 pleca trenul.
4 minute. Atât am avut. Să ne găsim, să ne pierdem.
Un sărut lung, cât o viață.
Un sărut flămând, însetat.
Un sărut orfan, fără casă.
Mă dureau mâinile care ți s-au încleștat în jurul meu. Mă dureau lacrimile tale pe obrazul meu. Mă durea tot peronul.
„E adevărat. Auzi? Să nu te îndoiești! Auuuuuuuzi?”
Nu te auzeam. Eram într-un tren de metal, într-o iarnă geroasă. Plecam.
Plecam, pentru că trebuia să plec.
Ai existat? Noi chiar am avut un peron, doar al nostru?
Vedeam dovezi de iubire în tot ce spuneai. Vedeai semne de iubire în tot ce tăceam.
Dar nu de dovezi aveam nevoie, dragul meu, ci chiar de iubire. Noi ne-am iubit doar pe peron. Când eu veneam și tu mă așteptai. Când lumea se oprea în loc, iar noi ne topeam, muream, renășteam. Când știam că e adevărat. Când reușeam să dispărem din fața tuturor, în 4 minute. Când eu plecam, iar tu … mă lăsai să plec.
Noi chiar am avut asta? Noi chiar am omorât și îngropat asta?
Am crezut că o să treacă. Că vor veni alți oameni, alte topiri, alte-ncleștări.
Au venit… Dar tot nu pot urca în niciun tren, fără să mor, pentru 4 minute.
Palmele, tăcerile, răzbunările …. au trecut.
Tu, cel de acum, mai crezi în noi, cei de-atunci?
M-ai iertat, acum?
Trebuia cumvă să trăiesc, iubite. Mai mult decât patru minute pe an.
Luati-va peronul acasa, sa se lungeasca la infinit cele patru minute
asta e cel mai greu de facut 🙁
Au trecut 30 de ani de atunci dar inca doare…
Si ori de cate ori ajung pe acel peron imi apar in minte amintiri ce le credeam demult uitate.
In 31.12.2013, seara, am asteptat niste rudenii in gara. Si ca si alta data mi-am amintit de un revelion in care il asteptam emotionata pe el.
Eram din nou singura, era din nou revelion…
Si m-am intrebat, pentru a miia oara, cum ar fi fost viata mea langa el…
Dorina – ar fi fost … altfel. numai ca nu vom sti niciodata daca mai buna sau mai rea.
Ceata invaluia peronul.
Si mintea mea.
Si tineretea noastra.
Si soaptele noastre. El vorbea despre viata, iubire, destine, noi… Eu ma jucam cu vorbele spunandu-i sa-i plece.
Imi intuneca ceata privirea. Nu vedeam ca sunt totul pentru el.
Imi ingheta inima, ceata. Nimic din ce-mi spunea nu ma incalzea.
Oricum nu credeam ca va pleca. Dar a plecat.
Si nu s-a mai intors decat acum, cand l-am cautat, cand e mult prea tarziu pentru noi, mult prea greu sa o luam de la capat, fara ca nimeni din cei dragi noua, sa nu fie ranit.
Am fost tot ce si-a dorit in viata asta si nu a putut avea.
A fost misterul si regretul vietii mele, intrebarea la care nu voi primi niciodata raspuns.
De cand a plecat, pe peronul vietii mele e mereu ceata. Si niciun tren care sa ma duca spre soare…
cat de frumos, Anca…
trist si frumos.
Zina, e atat de frumos si de trist ce ai scris! Si de trist si de frumos! Si de…! Si de…!
Esti iar, atat de tu!
multumesc, Claudia. Imi luminezi ziua cu vorbele astea!
Marturisesc ca nu a trecut mult timp de cand te-am descoperit.Am descoperit un suflet care rezoneaza in mod asemanator sufletului meu.Vorbele tale ma fac sa plang,sa rad,sa sper,sa disper,sa visez,sa cant,sa lupt,sa vad…Multumesc!!!
eu iti multumesc, Violeta!
Your message…de ce iubim atit de mult ?
mai bine atat de mult decat deloc, Oana.
de acord….dar doare la fel de mult…
Your message…