…și un pic de „quelque chose”

Tare am vrut să ajung o femeie respectată. Printre modelele mele, erau femei elegante, frumoase, tăcute, enigmatice. Care, atunci când vorbeau, se făcea liniște, și-n aer plutea un aer discret de Chanel. Bărbații le priveau cu admirație, femeile le studiau cu atenție și invidie. Femei cu ciorapi de mătase, cu lenjerie de foarte bună calitate, cu păr cuminte și unghii îngrijite. Femei culte, cu priviri curioase și gesturi sigure. Când le vedeam, auzeam undeva departe, fragmente din Chopin.

Tot timpul am știut că anume așa sunt femeile care se bucură de respectul celor din jur. Eram sigură că pe vreme de ploaie, mașinile încetinesc, când trec pe lângă ele, ca să nu le stropească. Vânzătorii amână ora închiderii, pentru că ele întârzie să-și ia lămâi și portocale. Credeam că astea sunt femeile care pot îmblânzi un bărbat.

Am crescut ca o buruiană. Am sărit dintr-o țară în alta, dintr-o cultură în alta. Dintr-o carte-n următoarea. Și ca să se amestece și mai tare lucrurile în capul meu, m-am dus să văd și mai multe țări, și mai multe culturi. Am citit, până oftalmologul mi-a zis: „Na. Rețeta de ochelari și picăturile de ochi. Pentru toată viața.”

Nu am niciodată la mine băsmăluță și umbrelă. Nu am aproape niciodată părul aranjat, pentru că mi se potrivește mai mult haosul. Și pe cap, și înăuntrul lui. Și nu am eu timp de pierdul cu din astea …

Sunt zăpăcită.

Nu pot să fiu tăcută. Niciodată nu am putut să-mi port aerul, enigmatic. Eu tot timpul am de povestit și comentat. Iar dacă se întâmplă să am în preajmă un băiat care îmi place, sunt gălăgioasă și gesticulez excesiv. Fără să mă pot controla, vorbesc tare, cu accent moldovenesc, din cauza emoțiilor. Vreau să-i atrag atenția, dar nu mă uit nici măcar odată în direcția lui. Și când reușesc, și-l văd acaparat de povestea mea, mă înroșesc și nu știu cum să tac mai repede. Și nu am deloc curaj să merg mai departe. Ba chiar mă enervez dacă văd că se uită mai mult la mine.

Am orgolii supradimensionate.  Nu-mi plac, nu le vreau, dar le am. Iar când încep să-mi închipui ceva… Oh, Doamne… Feriți-vă! Fugiți! Salvați-vă!

Totuși, printre alergăturile și pauzele vieții mele, printre oamenii aleși și excepțiile strecurate, am ajuns o femeie respectată. Într-un fel anume. Într-un fel ciudat și unic.

M-am „certat” zilele astea cu cineva, încercând să-l conving că sunt, încă, o puștoaică în continuă aflare, mirare și transformare.

Dar… Are dreptate. Sunt femeie. Deși nici acum nu am niciodată băsmăluță și umbrelă la mine, sunt atentă la detalii, la mătase, la satin, la dantele, la lumina pe care o dă, noaptea, lumânarea, și la felul în care se vede umbra mea pe perete.

Încercam să-l conving, în dezbaterea noastră despre „femei și alți demoni”,  că o femeie iubită are de pierdut, când este „respectată”, în sensul clasic al cuvântului.  Pentru că în închipuirea mea, iubirea este completă. Ea are deja proporția perfectă de respect, atracție, admirație, prețuire, mister și un pic de „quelque chose”. Și când îți pui problema, în fața unei femei, cât o iubești și cât o respecți … femeia are de pierdut.

Cred că femeile vor înțelege la ce mă refer eu.

… Și, sper, și bărbații.