un drum, o casă, două uși

„Eu nu am închis acea ușă din orgoliu sau teamă. Ea nu mai ducea nicăieri. Nu, nu era zidită… Poate că m-ar fi durut cărămizile; dar era o ușă normală, cu clanță și cheie. Vedeam foarte clar totul: pragul era străin, drumul – al altora, iar cerul și copacii păreau desenați de un amator începător într-ale lumii. În spatele meu, pe pereții camerei văruite-n culori alese de noi, umbra mea își lua rămas bun de la umbra ta. Știi, am ales culori bune, cândva …

Mai întâi am fost tristă și dezamăgită. Mai apoi – supărată pe mine. Mai târziu – pe noi. Și mai târziu – doar pe tine. Și la timpul potrivit am uitat totul, inclusiv acea ușă albă, pe tocul căreia desenasem liniuțe – o lună, trei luni, un an, trei, azi … mâine. Ultima liniuță e desenată cu un pix verde. Am uitat de unde-l aveam…”

Stau pe pragul copilăriei mele, am în mâini ceașca din care beam cacao cu lapte când eram mică. Mă joc cu niște umbre de frunze de vie pe fața mea, soarele mă încălzește, mă iubește și eu simt cum sunt din nou copil crețos și pistruiat. Sunt a mamei și a tatei, sunt desculță și vreau să mă fac mai repede mare.

Intru în casă și mă bag sub plapumă. Dorm, visez, mă vindec. Simt cum mama îmi pune mâna pe frunte, îmi scoate ciorapii din picioare, mă învelește mai bine și face liniște în lume. Shhh… Copilul ei doarme.

Mă trezesc și plec de acasă. Îmi pregătește bagajele, îmi calcă cămașa preferată.

Ies pe ușa casei copilăriei mele și merg, merg, merg. Sunt mare. Pistrui am doar la începutul verii și nu mai sunt creață de vreo 25 de ani.

Nu mă grăbesc să intru pe alte uși și nu mă mai lupt cu dorul ușii casei de acasă.

——-

Câteodată, văd câte o curte frumoasă, cu flori, cu prag și ușă albă. Cu geamuri de lemn și horboțele alb-albastre, cu lumină și miros uscat de „acasă”.

Atât de familiar, atât de aproape, încât îmi vine să intru și să rămân acolo. Definitiv.

—–

Atâtea uși vedem, schimbăm, închidem și deschidem în viața noastră … și numai două sunt importante: cea de la casa copilăriei noastre, pe care am ieșit și la care ne-ntoarcem din când în când, să dormim, la mama noastră, acasă și ușa pe care intrăm ca să rămânem definitiv, tot acasă.