„“

„Mai știi?”

de

Nu știu, v-am mai zis? Urăsc despărțirile.

De orice fel. De colegi, de vacanță, de-o stare, de-o noapte, de-un vis, de-un om, de altul, de mama, de casă, de-un oraș, de-un moment, de-o vârstă, de mine cea veche, de mine cea sigură, iubită, frumoasă.

Eu știu. Fluctuații, decalaje. Sus-jos. Bine-mai bine. Rău-oribil. Soare-zi, lună-noapte. Visare-uitare.

… Vamă. Examen. Pauză. Restart….

„Sună-mă când ajungi”, „Dă-mi un semn când poți vorbi”, „Cu siguranță”, „Promit”, „Ce s-a întâmplat?”, „Trăiești?”, „Mai știi?”, „Și eu”, „Și mie”, „Da.”

Când plec eu, e suficient de suportabil. Mă uit pe geam. Mă uit atât de departe, încât pot să-mi văd ceafa. Trenuri de zi, trenuri de noapte. Avioane low cost, avioane. Autobuse, mașini. Cu 2, cu 5 locuri. Cu mine în dreapta, transparentă, aproape inexistentă.

… Amestec. Virare. Curbe. Selecții…

Când plec eu, e altfel. Că plec eu. Eu știu. Eu pot să pun baraj. Să amân gânduri. Să nu derulez niciun film, până nu ajung acasă. Să nu mă gândesc la-mbrățișare, cuvânt și privire. La spațiul care nu mai rămâne între doi oameni, care-ntr-un minut se despart.

Dar când trebuie să las pe cineva la gară, la aeroport sau să urce-n mașină, nu mai pot nimic. Cafeaua din cești se răcește, insuportabil de amară. Timpul nici nu trece, nici nu se dă înapoi. Degetele se amestecă cu celelalte degete și se frâng, fără durere, iar cuvintele refuză să fie rostite. Nimic nu se întâmplă. Nimic nu e potrivit. Nu poți să te lipești, nici să te dezlipești nu poți.

… Dupăcolțuri, printrerânduri, dedesubturi, dinăuntruri…

Un om o să plece. Un om o să rămână. Eu o să rămân. Urăsc să rămân. Să mă întorc acasă,  pe același drum, dar singură, neîntreagă. Derulând … îmbrățișarea, privirea, cuvântul. Căutând explicații. Răspunsuri. Alinări. Numărând zilele care trebuie să treacă. Până la …

Eu înțeleg. Trăim vremuri ciudate.

Doi oameni care trebuie să se ascundă sub aceeași umbrelă, se udă sub ploi diferite. Doi oameni care se trezesc în orașe diferite, se gândesc în același timp, la același lucru. Doi oameni care aproape nu se cunosc, știu totul, unul despre celălalt.

Doi oameni, seara, când adorm, îmbrățișează perna în locul celui care, în alt pat, îmbrățișează perna în locul celuilalt.

Prea multe despărțiri…

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Nici mie nu-mi plac despartirile. Incerc sa ma pregatesc dinainte, dar la momentul x tot ma balbai, tot imi mi ramane un gest nefacut si o vorba nespusa. Doar ochii, cu ei spun totul, atunci cand nu plec prea mult genele…
    Dincolo de asta, cumva le vad inevitabile. Miraculoasele momentele ale intalnirilor si dez-intalnirilor noastre fac parte din curgerea aceea fireasca. Adica e confortabil ptr echilibrul meu interior sa cred asta 🙂

    lotusull 23 mai 2014 18:57 Răspunde
    • da. da. da. 🙂

      zinazen 24 mai 2014 5:55 Răspunde
  • Superb…..cum altfel se putea! Eu nu ma despart de nimic, car totul cu mine in cap, in inima, pe retina…….

    Dorina Name 17 mai 2015 19:48 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title