„“

poate nu e prea târziu. poate …

de

–         E prea târziu? întrebă Mavrodin, silindu-se să-și ascundă neliniștea.

–         Întotdeauna e prea târziu pentru un bărbat care a cunoscut o dată o mare dragoste, spuse Hasnaș cu asprime. Orice ar încerca, e prea târziu. Cel mai bun lucru pe care îl are de făcut e să nu se gândească…

 Se opri, ca și cum i-ar fi fost teamă că a vorbit prea mult.

–         La ce să nu se gândească? întrebă Mavrodin.

–         La nimic grav, la nimic permanent, continuă Hasnaș. Să trăiască așa cum i-a fost scris, la întâmplare, fără să-și propună lucruri mari, fără să mai aștepte un al doilea miracol. Nu te întâlnești decât o singură dată cu un lucru mare, într-adevăr mare. Pe urmă, întâmplările nu mai au nicio importanță. Vreau să spun: nu mai schimbă nimic. Nu mai sunt transparente, nu mai vezi prin ele dincolo. Întâmplări. Atât. Tot ce poți face, tot ce ești dator să faci, este să te lași dus spre moarte împăcat, demn, fără să te lamentezi și fără să degradezi mai ales. Mulți dintre noi ne degradăm cu cât ne apropiem de moarte; vicii, spaime, lașități sunt sumedenie… Un opium ieftin, de altfel, foarte ieftin…

„Nuntă în cer”.

Mircea Eliade

Simt că-mi fierbe sângele în vene. Închid cartea și mi se face dor de miros de țigară.

Doamne, m-am gândit, dar dacă eu voi fi o întâmplare? Dacă el și-a trăit deja marea dragoste? Dacă l-a citit pe Eliade și a tresărit exact în acest moment al cărții?

——

Eu mult timp am crezut că dragostea mare e doar una, că eu am avut marele noroc să o trăiesc deja, cu un om extraordinar. Credeam (simțeam cu tot aerul din lume) că așa ceva nu mai are cum să se repete decât la alți oameni, în altă viață. Și că oricum, într-un anumit fel, ea nu se termină niciodată. Rămâne a ta și a voastră, indiferent de tot ce se întâmplă în dimensiunile pământești.

Împărțeam iubirile în una, cea principală, adevărată, unică, nebună, plină, completă, care începe într-o fracțiune de secundă și te transformă într-un dement și-un ciudat, și celelalte, simple, pământești, trecătoare. Iubiri premergătoare, iubiri de vindecare, iubiri întîmplătoare.

Mai târziu, după marea mea iubire, în ani grei de căutări (în mine, în alții și-n lume), de trezire și învățare, am înțeles că iubirea e una, e în noi și cu noi tot timpul. Am învățat să deschid ochii și să văd cât este de simplu – noi suntem iubire.

Am trasat niște margini și înăuntrul perimetrului meu, nimeni nu striga, nimeni nu plângea și nicăieri nu durea. Iubeam, iertam și dăruiam frumusețe și liniște. Dorurile erau frumoase, primeam înapoi înțelegere și căldură. Totul era iubire – omul, pământul, focul, apa … Mă trezeam cu o poftă sănătoasă de viață și din împăcarea asta a mea cu mine și cu lumea din jur, se nășteau numai cuvinte și fapte luminoase.

Până într-o zi, când iar m-am îndoit de marginile perimetrului meu… Unii i-au zis echilibru, alții – ispită; eu am știut că-i iubire.

Iar am iubit. Mai lumește. Fără comparații, fără să uit tot ce am trăit înainte, am iubit pur și simplu.

Dar, iubirile nu-s nemuritoare, chiar dacă măsurăm veșnicia în secunde, atunci când iubim.

S-a terminat. Într-o zi, nu a mai existat „noi” și „al nostru”. Din nicio vină, din nicio greșeală…

De data asta am avut eleganță și tact. Mai cumpătată, am început să învăț din nou să fiu întreagă, nu „parte din”. Și iar am început să simt. Și iar am început să cred. Iar diminețile mi se arătau, din nou, ca începuturi de zile senine.

Nu am plecat în lume să caut iubire fără stăpân. Am așteptat acea fracțiune de secundă de după colț. Acea întâmplare.

Doamne, vom fi o întâmplare… Va fi prea târziu …

—–

De obicei, nu cred în ceea ce scriu oamenii străini în cărți. Mai ales dacă nu-mi convine, cred altfel și am argumente. Chiar și ei își schimbă abordarea, părerea, firul epic, amintirea, povestea. Și-n plus, una e să scrii despre ceva și altceva e să trăiești asta – și dovada clară e chiar în mărturisirea din carte.

Dar e doar o carte, îmi zic… O carte pe care am citit-o cu emoție, drag și un zâmbet de complice… îmi răspund. Este Eliade. Pe el îl cred.

Când îi pronunț numele, fac vocea mai joasă și întind vocalele, de parcă aș vorbi despre moaștele unui sfânt.

—–

Poate că are dreptate Eliade. Și … dacă am trăit deja „marea iubire” – ne trăim acum pedeapsa, pentru păcatul, greșeala de a nu fi știut să o păstrăm. Pentru noi, pentru totdeauna…

—–

Sau, poate, până acum, mi-am trăit întâmplările, și nu „un lucru mare, într-adevăr mare”.

Poate nu e prea târziu. Poate…

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Zina Zen, am sa cred mereu ca o carte citita intr-un anumit moment din viata poate fi perceputa altfel, la o lectura ulterioara intr-un alt moment, cand sufletul rezoneaza diferit de prima data.
    Iubirea, cred eu, se naste in noi, odata cu venirea noastra pe lume, creste si se diversifica in componentele pe care viata ni le pune la dispozitie. Desi intalnim in viata persoane diferite noi iubim la fel, asa cum simtim si stim. Trebuie doar ca iubirea noastra sa fie primita asa cum o dam. Nu noi suntem cei ce ne schimbam ci ei, celor carora noi le construim temple in sufletul nostru. Cei ce pleaca de langa noi sunt cei ce, de fapt, nu ne-au iubit, nu si-au trait iubire lor cu noi. Doar au relationat intr-un anumit fel cu mai multa sau mai putina emotie, mai mult sau mai putin implicati.
    Noi, insa, vom merge mai departe in viata, dispusi oricand sa construim noi temple pentru iubire, pur si simplu.

    Moi 8 februarie 2013 14:21 Răspunde
  • Citeam pe undeva ca iubirea este nemuritoare, iar indragosteala e cea care are uneori termen de valabilitate limitat 🙂
    Presupun ca ptr a ajunge sa simti asa ai mult de lucru cu tine. Trebuie sa iesi din gaoacea prejudecatilor, limitarilor sociale, etichetelor, etc. Unii spun ca doar maestrilor spirituali le este accesibila iubirea aceasta. Hm, nu stiu ce sa zic aici, trebuie sa ma mai gandesc 🙂

    Mai cred ca exista un timp potrivit, un timp cat ne intalnim cu cineva, ne indragostim/ iubim ?, invatam o lectie, apoi next level. Asta nu inseamna ca timpul cat am stat impreuna cu acea persoana nu am iubit. Ba, am iubit potrivit putintei noastre, varstei. Privit asa, toti oamenii de care eu am fost indragostita si pe care i-am si iubit, toti au fost mari iubiri. La timpul lor. Si am fost iubareata, cred ca de pe la gradinita au inceput mie sa-mi falfaie idei prin capsor – glumesc, desigur 🙂 Dar eu in tot acest timp am evoluat. Nu am ramas cu mintea/ credintele/ ideile de la gradinita. Omul de langa mine , la fel, doar ca in ritmul lui. La un moment dat n-am mai rezonat si ne-am vazut fiecare de drumul lui.
    Stii la ce ma mai gandeam ? Ca de fapt, toate intamplarile ce le traim sunt de fapt lucruri mari, mari 🙂
    In ” pentru totdeauna” nu mai cred. Daca totul e dinamic si intr-o permanenta schimbare, daca nimic nu e static si intepenit, nu exista pentru totdeauna. Exista doar intamplari. Si iubire. In ele, cred. Uneori dureaza un an, zece, cinzeci, cine stie 🙂

    lotusull 8 februarie 2013 15:14 Răspunde
  • „Poate că are dreptate Eliade. Și … dacă am trăit deja „marea iubire” – ne trăim acum pedeapsa, pentru păcatul, greșeala de a nu fi știut să o păstrăm. Pentru noi, pentru totdeauna…”

    geo 9 februarie 2013 10:49 Răspunde
  • Superb !!!!

    Cris 9 februarie 2013 18:36 Răspunde
  • Absolut, superb!!!
    ”Dincolo de voluptate, dincolo de rut, este cu putință o regăsire desăvârșită în îmbrățișare, ca și cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine, care te ”incheie”, te completează, revelându-ți altă experiență a lumii, îmbogățită cu alte, noi dimensiuni…”M.E.
    Atunci cand te-ai regasit pe deplin in…celalat, iubirea trimisa mai departe este o vibratie fara sfarsit, care zboara pe drumul sau prin Univers, pentru a-ti aduce inapoi exact ceea ce ai trimis! O astfel de dragoste este de natura divina, devenind nemarginita, vesnica…

    Steluta:) 13 martie 2014 13:51 Răspunde
  • Comentarii deosebite ! Traim la intamplare, o viata plina de iubire, de dragoste insa, nici pacatele nu ne ocololesc. Pentru , cred ca mai important este sa gasim echilibrul intre iubire si pacate!

    OSN-17 13 martie 2014 18:01 Răspunde
  • Draga Zana Zen, cred ca iubirile apar pur si simplu in existent noastra cand suntem pregatiti sa le primim in suflet. Sunt mai mari sau mai mici, depinde de capacitatea noastra de a le asimila si de momentul in care apar. Important sa fim oameni vii.

    Sorina 18 martie 2014 12:07 Răspunde
    • Ai dreptate, Sorina. Doar ca, uneori, respiram in mod automat si uitam ca suntem vii …

      zinazen 18 martie 2014 12:19 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title