despre bondari, caramel și protex

Vineri. Seară. Iarnă. Ea găsise un citat care i-a plăcut. Aprobă din cap și zâmbește. „Din punct de vedere aerodinamic, bondarul nu ar trebui să poată să zboare. Dar bondarul nu știe asta și zboară.”

– Ascultă, îi zice Lui. I-l citește duios, mângâind fiecare cuvânt din citat, urmărind dacă El e atent și nu se uită pe furiș spre canalul de sport de la tv.

El zâmbește, îi este dragă când îl „întrerupe” de la vreun meci. O face numai când o impresionează ceva sau chiar este important pentru ea.

– O prostie, draga mea. Este ipoteza unui fizician din anii ‘30. Aerodinamica nu era înțeleasă cum trebuie atunci și oamenii de știință nu-și dădeau seama cum de insectele cu aripi, nu doar bondarul, pot să zboare. E o legendă. Între timp, s-a dovedit că zborul insectelor nu contrazice nicio lege a fizicii. Vrei să-ți explic cum zboară bondarul?

– Nu, lasă. Uită-te la meci.

El îi sărută mâna și o păstrează într-a lui.

Din nou, ea se minunează de cât de bun și înțelept este El. Și nu râde de ea niciodată. Și o ascultă atent de fiecare dată, chiar dacă exact în acel moment, o minge se îndreaptă spre poarta echipei adverse.

Din nou, el se miră că Ea încă mai caută explicații pentru minuni și fleacuri.

—–

Din când în când, ea face un exercițiu: întrerupe orice activitate și gând și se uită panoramic la locul în care este. Sufrageria. Ea stă întinsă pe insula colțarului, pe brațul lat al canapelei e laptopul ei, cu 4 ferestre deschise. În spatele lor, pe desktop, e o poză cu ei doi în prima lor vacanță (Ea pistruiată, cu părul răvășit, îl privește. Și el o privește, dar e cu spatele la aparatul foto. Nu-i place să facă poze.) Acum El e întins pe canapea, cu capul în poala ei. Deși se uită la același canal de sport, ține telecomanda în mână. Și-n cealaltă mână ține mâna ei.

Chiar dacă e o ușoară dezordine (mâine e zi de curățenie), sufrageria lor arată de parcă toate lucrurile sunt exact la locul lor. Din punctul din care privește ea, se simte mirosul liniștii și al împăcării. Nu-i vine să creadă că toate sunt ale ei: sufrageria cu geamuri mari, bărbatul care știe de ce zboară bondarul, liniștea asta călduroasă la care nici nu a sperat să viseze. Face acest exercițiu, ca să se asigure că nu e doar un vis, un alt zbor al imaginației ei.

—–

S-au cunoscut întâmplător. Ah, tot datorită unui citat. Din Mircea Eliade.

Ea tocmai începuse să fie bine, chiar devenise curioasă, vroia să vadă dacă pământul se rotește în continuare în jurul soarelui. Pentru că o perioadă de timp s-a îndoit de absolut totul – de ea, de iubire, de viitor, de sens, de dumnezeu, de viață.

Nu lipsa iubirii o durea. Nici faptul că s-a terminat. Până la urmă, iubirea este (ar trebui să fie) un sentiment nobil. O dai gratuit, fără așteptări și măsură. Doar că uneori, o dai degeaba. Dincolo, nimeni nu are nevoie de ea. Bad timing, cică.

Și când ceva atât de fierbinte se lovește de ceva atât de rece, unele lucruri se sparg. Chiar dacă sunt invizibile. Chiar dacă te sperii și începi să lipești la loc.

Știți cum e sa te uiți la cineva care încearcă să lipească cioburi invizibile?

Durerea ei a fost atât de mare, iar ea atât de mică, ca să-i țină piept, încât o perioadă nu a existat nimic. Nici viitor, nici sens, nici dumnezeu, nici viață.

——

În secunda în care l-a întâlnit, toate umbrele din trecut au dispărut. A uitat că a fost vreodată nedreptățită, nefericită.

O întâmplare, doi oameni – un băiat calm și o fată curioasă – au început să vorbească despre Eliade.

——

În prima lor dimineață împreună, au știut că așa vor rămâne. Împreună.

Ea s-a trezit mai devreme și s-a dus la bucătărie să facă cafea și brioșe. Când s-a trezit singur în dormitor, El s-a speriat că Ea a plecat. Dar a auzit muzică în bucătărie și s-a dus zâmbind spre duș. A fredonat fericit melodia care se auzea din bucătărie – nu mai auzise așa muzică frumoasă până în prima lor dimineață împreună. S-au întâlnit în sufrageria cu geamuri mari – plecaseră în același timp să se caute.

– Miroși a ceva dulce, i-a zis el, încercând să-i ridice privirea din pământ.

– E caramel. Și tu miroși bine, a proaspăt, a zis ea cu vocea străină, nouă.

– E „Protex”, draga mea. Miros a săpun.

„Dac-ai şti cât am fugit de tine, până te-am întâlnit…”

Mircea Eliade