Într-o zi, cineva – nici nou, nici vechi, nici bun, nici rău, nici al meu, nici al lui – m-a furat. Fără să vrea. Fără să știe.
El m-a furat, iar eu, m-am lăsat furată. Nu înțelegeam niciunul, nimic, dar știam că acesta e singurul drum. Nu aveam alternativă. Și nu căutam vreo scăpare.
Iar eu, tot ce puteam și voiam să fac, era să-l las să mă fure.
Să mă fure de la mine, de la ceilalți, de la tot ce a fost și de la tot ce-ar fi putut să mai fie. Fără să știe, m-a furat chiar și de la el. Pentru că nici eu, nici el, nu am mai fost la fel. Noi nu ne-am mai aparținut nouă înșine. Eu eram el. El era eu. Eu eram a lui. El era al meu. Dar nu mai eram ai noștri.
Am riscat amândoi, dar pe rând.
Am renunțat, de câteva ori, pe rând; și o dată, împreună.
Într-o zi, am încercat să-l ascult, dar nu l-am mai auzit.
M-am speriat. M-am simțit singură, abandonată, trădată.
Eram dată altcuiva, deși știam că sunt făcută numai și anume pentru el.
Nu mai eram furată.
Simțeam că m-a dat. M-a dat înapoi – mie, lumii, altor șanse, altor povești, altor oameni, pe care abia de-acum urmează să-i întâlnesc.
Eram a mea, dar atât de străină.
E trist, știi? Să vrei să fii furată.
Mi-a cerut in fiecare zi sa ma fure. De frica nu m-am lasat deodata, apoi cind a reusit m-a lasat pierduta…