Mi-am căutat Răspunsul și mi-am pierdut toate întrebările. De unde credeam că mă apropii de adevăr, de sfârșit, de eliberare, de fapt, mă îndepărtam de motivul căutării mele.
Mă plimbam, eu, prin mine.
Uneori, noaptea, plecam, fugeam de „acasă”, sperând că-mi păcălesc subconștientul, sperând că la întoarcere, lucrurile vor fi reașezate , de la sine, în ordinea corectă.
Dar cine știe care e ordinea lucrurilor? Cine-și asumă atâta responsabilitate?
Prin căutările și plecările mele de „acasă”, încercam. Probabil, am știut de fiecare dată că e doar o încercare. Dar puneam, totuși, speranță, ritm și inimă. Alegeam culori viitoare și nume de străzi, de căței și copii. Ambalam frumos jumătăți de măsură și închideam ochii pe jumătate când visam „împreună” ceva. Eram tot timpul la limita dintre „să nu mă ard”, „să nu mi se pară”, „să nu mă grăbesc”, „dă-l naibii de control”, „să fiu înțeleaptă”, „să nu-l sperii”, zeci de „să…”, adunate într-un puls de femeie.
Femeie simplă, normală, care caută și încearcă.
Am ridicat atâtea lumi, am trecut atâtea vămi… Am aplaudat, am „Chapeau bas” de zeci de ori. A fost … frumos să … caut.
Am ales să-i cred pe toți. Și pe cei cărora le-a fost mai frică decât mie. Și pe cei, care, jur, nu înțeleg ce căutau lângă mine.
I-am crezut. Știam că și ei caută. Și ei încearcă.
În fond, cine nu caută, nu găsește… Sau poate că nu…
Cel mai frumos l-am crezut pe cel care mi-a zis că el nu știe și nu vrea să îmbătrânească altfel, decât cu mine. Mi-a zis că nu există alt fel de a trăi, alți oameni, decât eu pentru el și el pentru mine. Și că totul va fi bine, atâta timp cât noi o să știm că vom îmbătrâni împreună. Am fost liniștită. Aveam plan. Aveam imaginea noastră, proiectată undeva pe un mal de mare calmă.
Nu știu cum e mai bine. Să trăiesc pentru „acum”, pentru mine, pentru „whatever”? „Să?..”
Să mai caut? Să mai încerc? Să mai cred?
…si eu te-am cautat, mi-a fost dor. A fost prima luna fara post de cand te caut ca o dependenta. (Da, stiu, It’s complicated 🙂 De atfel, nici eu nu stiu cum e mai bine, dar stiu sigur ca trebuie : Sa mai cauti! Sa mai incerci! Sa mai crezi!
Sa mai cauti, da, pentru tot restul vietii tale. Pentru ca drumul catre „el” e de fapt felul in care alegem sa traim…sa-ti amintesc? Cu incredere ca el exista si iubindu-l dinainte sa-l intalnesti. Pentru ca starea aceea de liniste senina in care stii ca exista undeva oameni cu care tu poti rezona si ca depinde de tine sa fii deschisa la ei ca sa iti intre in viata si in suflet…starea aceea e minunea de fapt, indiferent ca-l inatlnesti sau nu, indiferent ca ramaneti impreuna sau nu.
Tu nu ma cunosti, dar mie mi-a fost tare dor sa te citesc…Bine ai revenit.
mi-era dor sa scriu.
va multumesc!
Este foarte greu! Trec, la un moment dat, printr o paleta de stari antagonice greu de suportat. Am inceput sa ma simt ca in poezia Simetrie de Marin Sorescu ….
Mergeam aşa,
Când deodată în faţa mea,
S-au desfăcut doua drumuri :
Unul la dreapta,
Şi altul la stânga,
După toate regulile simetriei.
Am stat,
Am făcut ochii mici,
Mi-am ţuguiat buzele,
Am tuşit,
Şi-am luat-o pe cel din dreapta
(Exact cel care nu trebuia,
După cum s-a dovedit după aceea).
Am mers pe el cum am mers,
De prisos să mai dau amănunte.
Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două
Prăpăstii :
Una la dreapta
Alta la stanga.
M-am aruncat în cea din stânga,
Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
Grămada cu mine în cea din stânga,
Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf!
Târâş, m-am urnit mai departe.
M-am târât ce m-am târât,
Şi deodată în faţa mea
S-au deschis larg două drumuri.
„V-arăt eu vouă !” – mi-am zis –
Şi-am apucat-o tot pe cel din stânga,
În vrăjmăşie.
Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era
Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
Şi la prima răscruce
M-am dăruit cu toata fiinţa
Celui din dreapta. Tot aşa,
Celălalt trebuia acum, celălalt…
Acum merindea îmi e pe sfârşite,
Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
Nu mai dau din el muguri,
Să stau la umbra lor
Când m-apucă disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scârţâie şi mârâie împotrivă-mi,
C-am ţinut-o tot într-o greşeala…
Şi iată în faţa mea iar se cască
Două ceruri :
Unul în dreapta.
Altul la stânga.
Citind randurile dumneavoastra si comentariile, imi dau seama ca nu e nimic anormal in firea mea si ca de fapt asa e viata, diferenta fiind in modul in care percepem evenimentele si in forta si dorinta de a continua. Va multumesc si va rog sa continuati sa scrieti pentru sufletele noastre!