„Ce e val, ca valul trece”

Mă îndrept spre mare când mulți de „eu, cândva” încă dansează, salutând euforic primele raze de soare.

Merg încet, cu ochii aproape închiși, ca să simt mai bine mirosul mării. În fiecare dimineață, valurile îmi povestesc ceva nou, pe același ton secretos.

Azi e înnorat, așa că mă așez pe nisipul umed și mă pregătesc să le povestesc eu valurilor o poveste. În depărtare se vede o corabie și chiar deasupra ei, norii s-au dat ușor la o parte, cât să facă loc pentru un pic de soare.

Sunt lucruri care nu se vor schimba niciodată: iubesc marea. Oricând, oricum și fără condiții. Pe ploaie, înghețată, înfuriată, romantică, chiar și aglomerată la mal.

Nici un val nu seamănă cu celălalt, nici o picătură de apă nu se mai întâlnește cu vecina ei de val, tot ce intră în nisip, se întoarce în mare. Ca și în viață. Totul se schimbă, totul se sparge, totul se întoarce.

„Ce e val, ca valul trece.”

Îmi place când e înnorat – lumea se îndreaptă spre vitrine și mă lasă în pacea mea, cu marea mea.

Am părul încleiat, de la sare, pistrui, piele arsă și zâmbet cu soare. E soarele meu, dinăuntru.

Am o bandană nouă, un soare, amintiri și planuri. Atât de frumoase și curajoase, încât scot carnețelul și-mi notez. Un amețit care vrea să pară fresh, cu pălărioară și zâmbet larg, mă întreabă dacă deranjează. Îi mulțumesc, habar nu am pentru ce, zâmbesc și-i spun : „Da, deranjezi.”

„Ah, aveți inspirație, vă înțeleg. Și eu sunt artist, deși nu par.”

Râd cu poftă și-i urez și noapte bună, și dimineață bună, și viață frumoasă, și drum bun :). Îmi mulțumește politicos, probabil e a doua oară în viață când are curaj să vorbească cu o necunoscută, într-un cadru atât de „potrivit”.

Adoarme peste 3 șezlonguri de mine, cu zâmbet larg și pălărioara pe cap.

Un artist :).

Ah, aveam o poveste pentru valuri, dar am uitat-o … Așa sunt eu la mare.