Ce am văzut în Toscana, până în ultima zi

San Gimignano. Când am ajuns în acest oraș, era întuneric. Eram obosite, impresionate, nerăbdătoare. Am lăsat bagajele și am ieșit să explorăm străzile. Un oraș medieval, cu multe turnuri, cu multă istorie, cu o liniște, de-ți venea să pui telefonul mobil pe silent mood, ca să nu strici vraja. Noapte, bătaia unui clopot, stele. Ne-am așezat, ultimele cliente, rătăcite, la o terasă din centrul orașului și am băut un pahar de vin, de „primă seară”. Cînd am ajuns acasă, înainte de a adormi, m-am gândit că titlul articolului despre vacanța mea va fi „Oglinzile din Toscana”. De fiecare dată când îmi întâlneam privirea în vreo oglindă, mă minunam de expresia propriei mele fețe.

Mirare, curiozitate, mulțumire, fericire, copilărie … chef de joacă…

Feminitate, siguranță, iubire … chef de joacă…

Dimineața am ieșit din casă devreme. Un orășel medieval e bine de vizitat din zori, când din geamurile localnicilor ies arome de cafea proaspătă și pecorino, turiștii dorm și străzile sunt ale tale și ale sutelor de ani ale orașului. Impresionant în San Gimignano este faptul că arată exact ca acu’ câteva secole. Turnurile, construite prin 1200, s-au păstrat aproape intacte până în ziua de azi. Dacă ai dormit bine și ești binedispus, chiar poți auzi, în zori, cucoși și tropăit de cai. Îți poți imagina că în centrul orașului vor veni diverși negustori și te vei grăbi să alegi ceva proaspăt, frumos și bun. Eu mi-am cumpărat de la muzeu o inimă, făcută de artiștii de acolo exact ca inimile purtate de fetele din Evul Mediu. Nu știu ce simboliza atunci, pentru mine, e inima mea din Toscana.

Din nou, străzi pietruite, uși frumoase, ganguri prietenoase, multă lumină și flori peste tot. Biciclete, bănci, mese scoase afară. Tradiție și artă, liniște și, mă repet, frumusețe. Gust de prospețime.

Am plecat cu greu și din San Gimignano. Pe drum, printre dealuri și lanuri de mătase, ne-a ieșit în cale un indicator spre o agropensiune tradițională. Votat în unanimitate – acolo! Și așa am avut parte de cea mai delicioasă masă a vacanței. Am vrut să stăm la terasa restaurantului, pentru că priveliștea era senzațională, dar picăturile de ploaie ne-au alungat înăuntru. Eram primii vizitatori și ne simțeam ca acasă, atmosfera era călduroasă și extrem de primitoare. O doamnă de vârsta a treia ne-a făcut cafea, fiica ei ne-a adus grapa, pâinea și parmezanul pentru ce urma să mâncăm. Eu am comandat ribolita – supa tradiționala din Toscana și pici con le briciole – paste tradiționale, făcute manual, care m-au transformat dintr-un nemâncător de paste într-un mare fan. Și știți ceva, e atât de simplu – ou, făină, apă, dar numai acolo au acea savoare desăvârșită… Aici m-a cuprins un ușor val de supărare: și noi avem pământ roditor, și noi suntem un popor harnic, și noi avem zestre de la bunica, dealuri pitorești și case primitoare. De ce în vacanță e așa și acasă e altfel?..

Colle di Val d’Elsa a fost următorul punct pe harta noastră. Orașul cristalului. Am urcat mai întâi (cu un lift, până în vârful dealului) să vedem superba priveliște și ne-am plimbat, vesele, pe străzile frumoase ale orașului vechi. Într-o zi de mai, trăiam fiecare poveste pe lângă care treceam.

Monteriggioni – un sat cu cele mai bine păstrate ziduri din Evul Mediu ne-a oferit o altă oprire plăcută pentru turul Toscanei. Flori, multe flori. Îngrijite, colorate, proaspete. Multă verdeață și un cer albastru. Așa am lăsat acest sătuc, ca să plecăm spre Siena.

În Siena am avut parte de unul din acele apusuri spectaculoase, care te fac să uiți și să ierți tot. L-am iertat pe Marcel că ne-a băgat și scos din Siena de vreo 34 de ori :), am uitat de ce am fost alaltăieri încruntată, am admirat apusul din baia spațioasă a camerei de hotel, cu un geam imens spre dealul cu viță de vie și am ieșit să vedem orașul, care este considerat nepotul Romei. Se zice că a fost construit de fiul lui Remus – de unde și multele statui cu lupoaica prin oraș. Piazza del Campo este foarte frumoasă noaptea, pentru că nu sunt turiști. Este foarte ciudat construită – are forma unui evantai. Din nou străduțe, oameni, povești, destine. Înghețată și porții sănătoase de râs. Mare noroc am de fete …

Ziua a fost și mai frumos. O arhitectură spectaculoasă, oameni drăguți, prăvălii atrăgătoare.

Categoric, Toscana ne-a fermecat. Am mâncat cea mai bună înghețată în Montalcini, unde ne-am intersectat cu un grup prietenos de bicicliști, ne-a surprins Bagno Vignoni și am ajuns în orășelul de pe locul II din vacanță – Pienza. Un oraș perfect, din punctul meu de vedere. Acolo m-aș întoarce dacă m-ar încerca vreodată anumite îndoieli… Sau, m-aș întoarce să-l arăt cuiva…

Am mai oprit în Montepulciano, unde am avut o altă cină perfectă, cu un apus senzațional și un view de vis. Companie plăcută, înserare, Rosso de Montepulciano, perfect. Ti amo, ti amo, ti amo :).

Am plecat spre Arezzo, unde urma să înnoptăm în cea de-a treia noapte. Arezzo e un oraș foarte elegant și chic, am văzut acolo foarte mulți italieni frumoși. Da, mulți bărbați frumoși 🙂 sau poate abia acum am început să văd eu bărbați, în general :). De acolo am plecat spre Chianti – faimos pentru viile sale și vinul care-i poartă numele. Ne-a încântat/amețit și pe noi, mai ales că vinul a fost însoțit de o panna cotta delicioasă.

Florența – orașul care trebuia să mă încante cu arta și istoria sa, m-a dezamăgit. Aglomerat, forfotind de turiști, de vânzători de orice, cu cozi interminabile și multă gălăgie. Opusul liniștii, a romantismului, a aromei, a tradiției. Unde-s moșulicii mei simpatici? Unde sunt perdelele frumoase și fețele de masă brodate? Unde sunt drumurile înguste, peisajul rustic, turnurile medievale și diminețile frumoase? Unde-s oamenii frumoși care-ți zâmbesc curat și din suflet? Văzusem deja Domuri, ne plimbasem prin zone vechi pietonale, intrasem în catedrale superbe, cu vitralii spectaculoase, așa că, Florența nu ne-a impresionat pe măsura așteptărilor. Iar Galeria Ufizzi m-a epuizat psihic. Cald, aglomerat, încărcat, amețitor.

Vroiam aer, miros de iarbă, podgorii, livezi de măslini, maci toscanezi, grâu, cer albastru și nori de diferite forme.

Când am plecat după două zile spre Lucca, am trecut prin Montecattini. Ploua mărunțel, era dimineață și așa, am descoperit al treilea oraș din topul preferințelor mele. Acolo aș vrea să ajung când voi simți că mă lasă puterile. Este un loc extraordinar pentru cei care-și iau energie din copaci și flori de munte.

Lucca – orașul lui Puccini. Imediat după ce m-am întors din Toscana, m-am dus la Operă să văd Turandot. Așa mi-a zis orașul să fac… În piața de antichități am văzut un cuplu atât de frumos, încât am făcut abstracție de educația de-acasă și m-am uitat la ei :). Frumoși, nebuni și tineri. Îndrăgostiți, unul, în prelungirea celuilalt. Norocoșilor ;)!

Turnul din Pisa e, într-adevăr, înclinat :). Și nu, nu am făcut poze cum încercăm să-l ținem :).

Despre Cinque Terre și Portofino nu pot să scriu decât că trebuie să ajungeți acolo personal, să vă minunați de frumusețea acestor locuri. Este incredibil de frumos și nicio poză sau descriere nu poate reda superbitatea mării, a stâncilor, a culorilor, a texturii. Mergeți să vă plimbați pe Via Dell’Amore, chiar dacă nu vă considerați un romantic :).

——

Da, sunt o norocoasă. Am avut parte de o vacanță superbă cu trei fete minunate. Am avut mese delicioase, am băut un vin extraordinar, am savurat niște deserturi incredibil de gustoase. Am rămas fără cuvinte, m-am minunat de locuri, priveliști, sistem și oameni. M-au fermecat, m-au înnebunit, m-au luat la dans :). M-au completat cu frumusețe, determinare, hotărâre, putere. M-au învățat. M-au îmbunat. M-au învăluit cu iubire și drag.

Riscați, zburați, căutați. Și nu uitați, La vita e bella, pentru că noi așa o facem.