în palma mea de om…

O scrisoare, în palma mea de om.

Plicul e personalizat – cum se zice în zilele noastre, e „handmade”. Cred că e cumpărat dintr-un magazin specializat în minuni din astea colorate și frumos mirositoare. Și eu zăbovesc în fața vitrinelor, uneori. Aleg, imaginar, câte un plic cu inele de copac pe el, pentru scrisori lungi către un destinatar necunoscut sau deja străin. Sigur e un plic ales dintr-un astfel de magazin.

(Sau, poate sunt eu rea și expeditorul chiar a încleiat petale de flori uscate și aripi de fluturi.)

Știu de la cine e. Adică, am calculat cu câteva sute de nopți în urmă cam cât va dura tot procesul ăsta, până la „scrisoare”. Știam că după ce va trece o vară albastră, o toamnă roșcată și o iarnă solitară, chiar în perioada toporașilor și a viorelelor din spatele unei case străine de vacanță, va ajunge o scrisoare în cutia mea poștală.

(Sau poate sunt eu excesiv de vanitoasă azi și mi-a trimis, de fapt, vreun prieten îndepărtat un poem pe care l-am scris demult, împreună…)

Dar plicul din palma mea de om nu are timbre, dată și semne de drum și granițe. A fost adus personal.

Acum, este prea valoros, pentru a fi lăsat atins de vreun funcționar al poștei. E doar între noi doi, povestea asta, scrisoarea asta.

Nu-l deschid. Nu sunt nici curioasă, nici nerăbdătoare. Nici triumfătoare, nici fericită. Nu m-am schimbat, doar am învățat.

(Sau poate mă tem să-l deschid?..)

—-

Cu câteva sute de nopți în urmă, a trebuit să aleg: iau liftul spre … vindecare, sau merg încet, pășind treaptă cu treaptă, multele scări spre … mine?..

—-

Așa e viața, așa e lumea, dintotdeauna. Tot timpul vine o primăvară nouă. Aceiași copaci dau alți muguri, mugurii dau în floare, iar eu mă amestec cu liniște și miros proaspăt de toporași și viorele.

—-

Am o lume-ntreagă în palma mea de om. Și nu vreau s-o schimb pe un plic „handmade”, cu petale de flori uscate …

Mâine-poimâne dau cireșii în floare.

E primăvară, baby…