si daca fug de aici, eu fug înspre tine?

Mi-au înghețat picioarele.

Mie nu-mi îngheață aproape niciodată picioarele, nici iarna, nici pe granit, nici afară, dar ieri mi-au înghețat. Le-am încălzit cu palmele, le-am băgat sub plapumă, le-am pus cei mai călduroși și flaușați ciorapi… Degeaba.

În timp, devii atent la chestii de genul ăsta. Ți-apar ca un semn, de sus sau de’ntrebare. Ca un răspuns întârziat la o’ntrebare veche. Ca o ușă care se deschide spre’ntâmplări visate mai demult.

Cred că, uneori, toate se așează atent, încet, potrivit, în jurul tău, în așa fel, încât să nu mai poți să te minți. Să nu te mai poți răzgândi. Să nu te mai poți întoarce. Să nu te mai poți pierde în iluzii, închipuiri sau neînsemnări.

Am crezut că o iubire, așa cum e ea – ciudată, gri, complicată – poate fi dusă toată viața pe umeri. Am crezut că cel mai mult contează sentimentul, măreția unui moment comun, infinit, veșnic. Am crezut că sentimentul „nostru” e același. La același preț, de aceeași importanță. E tras la indigo și pus în steaua mea și a lui, pentru „forever”.

Nu ne completăm, suntem gemeni.

Nu suntem doi, suntem aceeași rătăcire. Aceeași eroare a unei singure sorți. Nici triste, nici vesele. Nici mari, nici mici. Aceeași.

Credeam că am putere, răbdare și imaginație, cât să trec peste orice.

Am ignorat fiorul care mi-a trecut ca un fulger prin tot corpul, când m-a sărutat un străin. E o greșeală, mi-am zis. Sărutul. Și fiorul …

M-am ascuns când mi-a transpirat, iar, pielea, mi s-au încleștat degetele și am tremurat toată, din nou.

M-am simțit vinovată când am strigat un nume străin. M-am speriat când l-am șoptit, din nou, a doua zi. Am mușcat din umărul străin și am fugit.

Și dacă fug de aici, eu fug înspre tine?

Și dacă mă-ntorc aici, cu tine a fost o minciună?

E frig, e ciudat. Poate frumos, nu știu, mă tem să mă gândesc la asta.

Și mi-au înghețat picioarele.