– Dacă nu m-aș fi grăbit… Atâta timp pierdut, în care nu am știut…
– Că am tot timpul flori în baie? Micuțe, în paharul meu din Amsterdam. Așa îmi încep fiecare dimineață. Mă uit la flori, zâmbesc, îmi caut fața printre aburi și desenez o inimă, mai sus, unde ar trebui să fie fața ta somnoroasă, mai târziu.
Că mi-e frică de fulgere? Îmi bag capul în perne și țin ochii strâns închiși, până trece furtuna.
Că nu omor insecte? Le iau în șervețel și le mut mai departe de mine.
Că înainte de a ieși la întâlnirile cu tine, ascult Chris Isaac?
Că atunci când sunt supărată, calc? Și calc foarte rar.
Că daca îmi aduci înghețată, îmi trece aproape orice supărare?
Că mi-e frică pentru tine când zbori cu avionul?
Că ți-am desenat cu scoici numele, la mare, înainte de a te întâlni și … înainte de a te pierde.
– Te ascundeai. Nu știam dacă te joci sau te pitești în spatele trecutului, a fricii, a tăcerii. Te uitai mirat la mine și-mi urmăreai mâinile, ochii. Ai desenat o linie. Ai cerut timp. De ce nu m-ai oprit, când nu te-am înțeles? De ce nu mi-ai cerut răbdare?
– Mai știi poveștile cu fata de-mpărat? Ca să ajungi în turnul ei, aveai de străbătut păduri și lacuri. Aveai de evitat o vrăjitoare rea, aveai de scăpat de capcane viclene. Aveai de rezolvat șarade grele, aveai de luptat cu lauri-balauri. Eu am cerut doar timp de resetare. Spațiul meu devenea al nostru și eu nu înțelegeam cum poate să se întâmple asta fără să pot să fac ceva?.. Să se oprească totul un pic!!! Să văd și eu că nu se termină lumea. Începe.
– M-ai pedepsit. Că m-am grăbit. Că n-am avut răbdare.
