fbpx
„“

…dar când inima-ți frământă doruri vii și patimi multe…

de

Când eram mică, cred că am fost un copil ascultător. Am, desigur, sute de povești de care ai mei nu au aflat (sau așa au lăsat să se înțeleagă), zeci de supărări pentru regulile impuse, pentru granițele clar delimitate și mii, chiar milioane de cazuri în care ar fi trebuit să spun „Mulțumesc”, „Te iubesc”, „Sunt norocoasă”. Dar astea erau replici din filmele americane. Erau la televizort; la noi, în Uniunea Sovietică, familia era „celula societății”, normele de constituire și funcționare erau prevăzute în Constituție, așa că, „Improvizați în alte domenii, vă rog”.

—–

Mă plimbam într-o seară și l-am văzut pe un tătic chinuindu-se cu fiica sa – încerca să o convingă să urce pe bicicletă.

—–

Era vară, eram în vacanță, la țară, la bunica mea și vineri seara ieșeam la poartă: știam că vine tăticul meu la noi. Știam ora la care își termină treaba la policlinică, cât îi ia să facă niște cumpărături și să ajungă în locul copilăriei sale. Îl vedeam de departe, alergam spre el, rugându-mă să nu îi iasă nimeni în cale, înaintea mea, să-l țină de vorbă. Mergeam agățată de mâna lui care mirosea a țigără, scotocind prin pungi după ceva gustos, adus special pentru mine. Intra în curte, rupea câte un ardei sau castravete, îl ștergea cu palma și-l mânca până intra în casă. Se așeza lângă bunica și aveau aproximativ același dialog în fiecare săptămână. Dacă a plouat, dacă s-a schimbat ceva, ce se mai aude în sat, ce se mai aude la oraș, ce fac ceilalți. Eu mă plictiseam teribil. Momentul era solemn și serios. Acum îmi dau seama că tatăl meu – adultul care m-a crescut și educat, era copilul bunicii mele. Și la 5, și la 25, și la 35, și la 45 de ani.

Apoi ieșeam „în drum”. Era ora la care se întorceau oamenii de la muncă și în fața porții, bărbații aveau de povestit pe un ton de vacanță ceva interesant, iar noi, copiii, aveam de cățărat prin copaci, de alergat, sărit și ridicat praful, arătând părinților tot ce am învățat în ultima săptămână, la țară. A doua zi venea mama și unchii și mătușile mele. Era ziua de curățenie, de spălat, de făcut tot felul de treburi prin grădină, de făcut mâncare gustoasă și de așezat la masă, „după casă”, la umbra bătrânei vii. Aveam o masă de lemn, pe care se așternea o față albă de masă, veche, frumoasă. Undeva la umbră, era o oală mare cu compot cu de toate, pusă „la rece”, „după casă”. Pe scaune puneam covorașe, aduceam farfurii, tacâmuri, pahare, sare, pâinea. Era unica zi din săptămână când, ajutată, ieșea și bunica din casă. Făceam ceva deosebit. Fiecare știa ce are de făcut și care este locul său la masă. După fiecare prânz sau cină, după ce strângeam și spălam vasele, unii își beau cafeaua sau compotul pe prag, unii se odihneau „după casă”, la umbră, alții se agățau de mâna tatălui și … făceam orice.

—–

Într-un an, m-a zgâriat o pisică. Tatăl meu venea cu o căldare de apă rece și când a văzut zgârietura, a aruncat apa rece peste pisica, care s-a speriat, a țipat și fugit. Deși mă durea și mă ustura, știind deja ce urmează – verde de briliant peste zgârietură – plângeam pentru pisică. Nu înțelegeam: dacă tatăl meu știa cât de rece este apa, de ce i-a făcut asta?..

—–

Într-o seară, m-a văzut cu o carte de Eminescu în mână. Eu deja citeam cu grafie latină, el prinsese „limba moldovenească”, cu grafie chirilică. Citeam din curiozitate, în programul școlar, trecusem de „Somnoroase păsărele”, dar mai aveam până la „Luceafărul”. A luat cartea, a răsfoit-o și mi-a dat-o la pagina cu „Criticilor mei”. „Pe asta trebuie să o știi și înțelegi”. Și mi-a recitat-o… A fost unica dată în viața noastră, împreună, când l-am auzit spunând o poezie…

——

Într-un an, l-am văzut meșterind la bicicleta veche, folosită de toți copiii de până la mine, din familie.

E timpul” mi-a zis și m-a urcat pe „Shkolinik”. Mai întâi, țineam împreună ghidonul și cu o mână îmi ținea scaunul. Apoi, alerga după mine, ținându-mi doar scaunul. Mă distram copios și pedalam din ce în ce mai tare, pentru că așa, parcurgeam o distanță mai mare, împreună. Și la un moment dat, nu l-am mai auzit în spatele meu. Am întors capul, era la vreo sută de metri în spate, se uita zâmbind spre mine… Am căzut. M-am speriat și, deși, m-a învățat cum să mă opresc, nu am mai știut. Durere, usturime, verde de briliant…

——-

Deseori vorbesc cu el, mă sfătuiesc. Înainte de a face ceva corect (ca tot omul, mai fac și lucruri negândite și ne-simțite cu adevărat) îi cer, oarecum, binecuvântarea.

Când cunosc un băiat nou, mă gândesc dacă l-ar fi plăcut.

Când mi se întâmplă ceva și mă doare și ustură, ies la poartă și-l aștept pe tatăl meu – să sufle zgârietura când îmi dă cu verde de briliant, să arunce cu apă rece peste toate motivele durerii mele, să pună mâna pe ghidon, alături de mine, să-mi deschidă cartea la pagina care-mi trebuie…

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • emotionant…

    ade 14 mai 2012 11:26 Răspunde
  • Explica, te rog, candva, Zina Zen, ce inseamna sa citesti ceva in limba romana scrisa cu litere chirilice! Sa afle si cei care nu stiu; sau cei care nici macar nu pot sa-si inchipuie o asemenea grozavie.

    Felicitari si pentru acest text!

    ioana 14 mai 2012 11:27 Răspunde
    • Multumesc, Ioana. O sa scriu neaparat. Sunt foarte multe de povestit despre trista perioada ”chirilica” …

      zinazen 14 mai 2012 11:35 Răspunde
  • mersi. eu intr-o seara mi-am amintit de taica-meu si am scris… dar n-am publicat. poate intr-o zi reusesc sa scriu ca tine.

    turtubek 14 mai 2012 21:15 Răspunde
    • textul asta s-a scris singur ….
      multumesc, dragule!

      zinazen 15 mai 2012 4:07 Răspunde
  • Multumesc, Zina Zen, pentru ca ma ajuti sa imi amintesc de lucrurile frumoase din viata mea. E o mare bucurie cand te citesc 🙂

    Maroon 15 mai 2012 17:30 Răspunde
    • eu multumesc! pentru apreciere si companie!

      zinazen 22 mai 2012 19:40 Răspunde
  • Superb textul! Imi pare rau pentru tatal tau!

    Sarind de la una la alta, si eu am citit candva, demult, Dama cu camelii in grafie chirilica. Era o editura din Chisinau. Cuvintele erau romonesti, doar literele difereau. Mie atunci mi s-a parut o chestie amuzanta, un exercitiu.

    Loredana 16 mai 2012 11:31 Răspunde
    • iti dai seama cum a fost cand am luat o carte scrisa „in franceza” – ca asa erau literele si suna, de fapt, „moldoveneste” … intrebari astupate cu palma… „cum asa? scrie in alta limba dar suna la fel?” „e o greseala, uita, ti s-a parut…”

      zinazen 22 mai 2012 19:43 Răspunde
  • Un text atat de sensibil…
    Scrii atat de frumos, atat de usor de citi. in nenumarate scrieri de ale tale imi regasesc si copilaria mea – alaturi de matusi, unchi, castraveti stersi in palma sau de poalele haineleor.
    Si eu mi-am facut debutul in ale ciclismului pe Shkolnik… ce vremuri

    Victoria 18 mai 2012 20:51 Răspunde
    • multumesc frumos! palme negre de la curatat nuci ai avut :)?

      zinazen 22 mai 2012 19:44 Răspunde
  • oho-ho si inca ce negre :D. Organizam concurs cine le are pe cele mai negre pana la sfarsit de vara 😛

    Victoria 23 mai 2012 19:18 Răspunde
    • daaaa. si noi. la 1 septembrie, cand incepea scoala, daca erai cu maini negre, cu genunchii juliti, cu nasul cojit si parul ars de soare – erai „in top” :).

      zinazen 23 mai 2012 21:55 Răspunde

Dă-i un răspuns lui zinazen Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title