Metrou. Paris. Un domn pe care scrie „nascut si crescut in Franta” sta pe scaunul de vis-a-vis. Citeste ziarul. Pantaloni crem, ciorapi negri, pantofi maro cu sireturi albastre, asortate cu sacoul de catifea, albastru. Geanta veche, neagra. Esarfa, evident. Are cam 55 de ani, dar eu nu citesc foarte bine chipuri europene. Asa ca poate avea de la 40 la 70.
Ne aude vorbind despre traseu, planuind, cautand pe harta, ne priveste din cand in cand, de peste ochelari.
Imi intinde partea lui de ziar, cu viata de noapte a Parisului. Ii multumesc, in romana si franceza, in acelasi timp.
„Merci.”
Rasfoiesc, vad un concert cu Bruel. Necontrolat, gandul imi zboara departe. Scutur din cap, alung umbrele trecutului neimplinit si ma uit mai departe in ziar. Frantuzeste, feminin, de parca as avea timp cat vreau, nu doar pana la a patra statie. Cum fac acasa, unde totul e contra cronometru. Timpul, viata, iubirea …
„Vous etes d’ou?”
„Nous sommes de Roumanie.”
„Roumanie?” mirat, se uita la noi si apoi la cantareata din metrou care se chinuia sa impresioneze lumea, in schimbul unui euro.
„Oui. Bucharest.”
„Welcome!” si ne zambeste.
M-am simtit de parca am primit aprobarea papei de la Roma. Sau cetatenia Emiratelor Unite Arabe.
Ne-am luat ramas bun si fiecare si-a vazut de viata, program si ganduri.
Cand am ajuns in Jardins du Luxemburg, ne-am asezat pe scaunele din jurul gradinii inflorite, cu fata la soare, pentru portia zilnica de detoxifiere.
In stanga mea, rezemat de un parapet, un cuplu se saruta. Erau urati, dupa toate masuratorile si sabloanele vremii pe care o traim. Trecuti de 50, el chel, cu burta, diform, incovoiat, demodat, ea – cu parul ars de permanent, stearsa, inexpresiva, nicicum. Urati, conform oricaror standarde, dar un cuplu atat de fericit. Emotionat, viu.
Se saruta de o jumatate de ora. Nu e preludiu, nu e impacare si nimeni nu repara nimic. E doar un sarut adevarat.
Se muta pe doua scaune, in dreapta noastra si se saruta in continuare.
—-
Zambesc. A amintire …Veche, indepartata.
…. Eu gesticulez si merg agitata, prin camera, iar el sta la geam si fumeaza. Eu ii spun lucruri importante, de care aproape mi-e rusine. Nu ma mai tem ca nu o sa le inteleaga. Ii spun totul. Sa stie pentru viitor. In capul meu, salvam o biata viitoare fata, care ar zbura ca un fluture spre becul uitat aprins.
Ii zic ca ne pierdem. Ca nu ne mai simtim, nu ne intuim, nu ne cautam, cand suntem alaturi.
Fumeaza ingrijorat. Ma-ntreaba ce se intampla. Ma intreaba ce trebuie sa faca, ca sa redevina totul ca la inceput.
Intrebarea lui ma enerveaza, ma uit la el cu mila …
„Nu intelegi… Nu vezi ca nu-ntelegi?”
„Zi-mi ce sa fac.”
Ce pot sa-i zic? Sa-i cer sa ma sarute? Sa ma sarute pana tot ce-i palid, prinde culoare? Sa ma sarute pana invii, ma aprind si ard toata, din nou? Sa ma sarute de parca lumea se termina si nu va ma fi nimic, niciodata? Sa ma sarute pana nu mai pot, pana lesin de viata si iubire?
L-am sarutat de ramas-bun. Cu iubirea care a ramas. Cu iubirea care mai putea fi salvata, daca ma saruta el. Daca simtea ca trebuie sa ma sarute. Pana la terapie intensiva, pana dincolo de cer si de aer…
——-
Am venit la Paris dintr-o mie de motive. Dar niciunul nu era sa-mi amintesc acest ultim sarut orfan.
Începe bine, ca un film. Se termină prost. Ca un roman de dragoste scris de o femeie.
De ce nu pot femeile să scrie ca bărbaţii, mă întreb…
wow, wow… mi se pare ca se termina fix asa cum se termina si in viata. Pentru ca el sau ea nu poate, nu stie, iar daca ii explici nu intelege…pentru ca un pic nu e mai bine decat nimic atunci cand vrei totul, e chiar mai rau, zic eu 😀
Care ar fi sfarsitul povestii scris de un barbat? Nu cred ca are legatura cu genul, desi si eu sunt femeie si poate de-aia nu inteleg :))
nu cred ca e o problema de gen. sau de frumos/urat, bine/rau. este despre un sarut care putea sa schimbe cursul unei relatii. dar, ce nu e trait la timpul lui, degeaba mai e trait, dupa asta. e despre potrivire si timing, din punctul meu de vedere. lasam atatea lucruri sa treaca, amanam atata tandrete, irosim atata timp … ar trebui sa ne sarutam mai des 🙂
🙂 cred ca e, intr-adevar, ca-n viata. incepe bine, ca un film, se termina ca „scris de o femeie” 🙂
eaxact asta vroiam si eu sa zic se termina cu drama unei domnisoare necoapte
sa o lasam pe seama tineretii pe la 30-35 de ani o sa iti dai seama ca lucrurile importante pe care i le spuneai-tipai nu sunt asa de importante si daca ai inceput sa si gesticulezi trista ca el nu intelege drama..deja e terminata treaba el si-a inchis urechile deja de vreo ora si tot ce zici e un fel de bla-bla-bla
misto!
sunt curioasa cum o sa fie la 60.
pentru ca am trecut deja de 30. chiar si de 35 am trecut.
o să fie din ce în ce mai bine. eu simt asta. iubirea mea de acum, de 39, e din cu totul alt film şi de o cu totul altă intensitate decît cele de la 23.
poate de aia le scriu pe bloguri parolate 😀
o sa le parolez si eu la 39 🙂
Pentru ca nici barbatii nu pot scrie precum scriu femeile. Punct.
hai sa avem despre ce sa scriem :). femei/copii/barbati – toti au loc sub soare. la urma urmei, avem aceleasi 31 de caractere, daca punem si diacriticile. sa le folosim cu inima si cap. 🙂
Un sarut adevarat la Paris.Incepe si nu se termina niciodata, forever si nu un gest fugitiv. Un vis pentru o viata si o stralucire eterna.Un adevarat jurnal.
Se simte a primavara pe aici 😀
este-oleacă 🙂
Incepe frumos si se termina…ca-n viata.Numai ca de foarte multe ori orgoliile ne fac sa nu recunoastem adevarul.,trairea,sentimentul.Si lasam viata sa treaca pe linga noi si uitam sa ne sarutam sau nici nu mai stim ca ar trebui sa o facem .Suntem prea ocupati sa ne cumparam paine si sa mergem la munca.Poate el nu mai iubeste,sau poate ea s-a plictisit si nu mai are chef dar nu vrea sa o recunoasca nicicum,nici unl nici celalalt.Si atunci traiesc anost fara sa simta nimic nici la 30 nici la 40 si nici la 60 de ani.Traiesc doar orgolii…