fbpx
„“

povestea unei zile lungi

de

Dimineața ne certăm. Îmi spune că sunt complicată și imposibilă. Că vrem aceleași lucruri în feluri diferite. Îmi zice că pleacă. Îmi vine să strig, să-l lovesc, să arunc cu ceva în urma lui, dar îmi înghit destoinic fiecare cuvânt și pornire. Îl pedepsesc pentru urâțenia gândului de a trăi altfel decât împreună. Rupe bucăți din mine când iese pe ușă.

Este prima noastră ceartă – eu nu vreau cățel, iar el crede că exact acum ne trebuie unul. El insistă, copilărește; eu „nu accept niciun argument” și în 15 minute, îmi zice că pleacă. Nu înțeleg …

În pauza de prânz, mă închid în toaleta de la serviciu, fumez și plâng. Nu-mi vine să cred că mi se întâmplă așa ceva. Mi se pare prostesc, nedrept și încerc să-mi dau seama cum am ajuns aici. Profit de întrebarea șefului „Cine are chef de o plimbare până la clienții noștri din celălalt capăt al orașului?” și ies din clădire. Merg cu geamul deschis la mașină, las vântul să se amestece cu muzica din boxe și gândurile din cap. Știu că nu se poate termina așa, pur și simplu, într-o dimineață, doar pentru că sunt complicată și imposibilă. Știu, dar nu înțeleg … Iar ideea lui cu câinele nu are nicio legătură cu viața noastră. De câteva zile plănuim o vacanță de 3 săptămâni în Kenya și Tanzania… Ce facem cu un cățel?

Ajung seara acasă, strâng lucrurile noastre, le pun la locul lor. Mă bucur că nu am spart nicio vază, de dimineață, pentru că nu aș fi avut niciun chef să strâng acuma cioburi. Din obișnuință, îi miros tricoul în care a dormit noaptea trecută. Îmi revin, îl fac ghem și-l arunc cu grație în coșul cu rufe murdare. Îmi torn un pahar de vin și mă pregătesc de concertul pe care-l aștept de 3 luni. Blugi, bocanci, hanoracul meu preferat, machiaj de studentă din anul IV. Mă gândesc că e ciudat că nu îmi vine să plâng… Îmi fac un sandwich cu roșii, mozzarela, rucola și măsline, termin de băut vinul din pahar și plec pe jos spre concert.

Îmi place să merg seara pe jos, prin oraș. Cu mâinile în buzunar, căștile pe cap și rucsacul în spate, ghicind aromele și poveștile caselor străine, pot să merg ore în șir. Nu mă mai pierd, ca-n primul meu an de oraș nou. Acum e orașul meu, îi știu toate cartierele și intersecțiile semaforizate. Pe sub copaci și felinare, peste poduri, cu viteză constantă, cu același monolog în cap, pot să merg, să merg, să merg… Merg dezamăgită, tristă și însingurată, azi…

Intru la concert, îmi iau un Bloody Mary și mă amestec printre oameni. Vreau aglomerație și gălăgie, vreau energie, sentiment de „toți împreună”, vreau schimb de emoții. Vreau să mă amețesc, vreau să nu-mi mai aud gândurile… Barmanul îmi zâmbește. Mă știe de vreo 10 ani … Îmi pune dublu de vodkă în cocktail și încalcă regulamentul, bea cu mine un shot. Îmi face cu ochiul și-mi spune că-s „gorgeous”. Îi zic că-l cred și exact acum îmi vine să plâng.

Noroc că iese prezentatorul și anunță trupa.

Mă strecor printre oameni, în față, și exact înainte de a se termina prima melodie, ajung în primul rând. Strig cu toată lumea, aplaud, zâmbesc. Urmăresc solistul, băieții, instrumentele. Cântăm toți, unii mai tare decât ceilalți, e o stare de fericire și armonie în jur. Am sentimentul că tot concertul e ținut doar pentru mine, melodiile au fost scrise pentru mine și toți oamenii din jur au venit special pentru mine, să nu mă lase singură în ziua în care am rămas, ciudat și prostește, singură. Gândul ăsta de recunoștință s-a amestecat cu primele acorduri ale melodiei mele preferate. Vocea spartă a solistului, reacția publicului, reacția scenei la public, cuvintele potrivite din piesa mea de suflet, asocierile și amintirile din ultimii ani … Nu mă mai chinui să-mi stăvilesc lacrimile și mă las purtată de valul meu. Plâng și cânt în fața unei scene, cu niște oameni necunoscuți în jur, într-o zi a naibii de urâtă.

Simt că cineva mă ia de mână. Este el.

——-

Ajungem acasă. Atenți și speriați, ne așezăm la masa din bucătărie. Eu mă ridic, fac și ceai, și cafea, pentru că nu vreau să încep prima discuția, întrebând ce vrea să bea.

Ne privim, în tăcere. El nu m-a văzut niciodată plângând, eu nu l-am văzut niciodată confuz.

Trebuie să vorbim… Despre ce am tăcut…

——–

Eu nu vreau cățel. El zice că ar fi frumos să ne luăm unul, să ne obișnuim să avem grijă de cineva. Să ne pregătim pentru atunci când vom avea un copil.  Eu îi zic că atunci când vom avea un copil, va fi tot ce avem mai de preț, că vom fi noi doi într-un suflet nou, că va fi continuarea noastră pe pământ și vom avea grijă de el ca de ochii din cap. Îi explic calm că nu avem nevoie de pregătire și timp pentru a ne obișnui cu grija. Pare să mă înțeleagă, pentru că văd cum i se luminează fața.

Îi zic că este exact ca și cu inelul de la el. Nu eram chiar pregătită. Și nu așa mi l-am dorit și visat, dar faptul că e de la el, ales special pentru mine, indiferent de simbol și intenție, mă face să-l port cu mândrie și onoare. Și-l iubesc chiar dacă nu știe să aleagă inele…

——-

Este prima dată când îi spun în cuvinte că-l iubesc. Este prima dată când aflu că vrea să avem un copil.

Este prima dată când ne împăcăm. Masa dintre noi nu mai e atât de mare, degetul meu ajunge peste mâna lui, care discret ajunge pe partea mea de masă.

Este prima dată când simt câțiva ani într-o zi. Mă doare cumplit capul, de la vodkă, plâns și emoții, dar este prima dată când simt atât de intens totul.

Este prima dată când știu sigur că noi doi vom rămâne împreună.

Pentru că dimineața nu am aruncat cu nimic după el, deși știu să arunc cu o precizie fantastică…

Pentru că știe melodia mea preferată și nu m-a lăsat să mă-ndepărtez prea mult.

Pentru că vrea să ne luăm un cățel, împreună…

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Ce poveste frumoasa! Unele zile furtunoase din viata noastra ne ajuta sa ne descoperim pe noi si pe cei de langa noi, isi au si ele rolul lor.

    Merropi 1 martie 2013 23:18 Răspunde
    • ma bucur ca ti-a placut, Merropi! asa este – sunt asa zile …

      zinazen 2 martie 2013 10:47 Răspunde
  • Ce frumos ai spus:”un copil – continuarea voastra pe pamant”. Mi-au dat lacrimile.

    Dana 2 martie 2013 7:05 Răspunde
    • asa si este, Dana. cred. inca nu am copii :).

      zinazen 2 martie 2013 10:46 Răspunde
  • Zinuta, draga, Asta e realitate si nu fictiune, nu? E tare frumos :*

    Nika 2 martie 2013 10:43 Răspunde
    • e realitate, Nika, dar nu a mea de-acuma 🙂

      zinazen 2 martie 2013 10:45 Răspunde
  • „Este prima dată când știu sigur că noi doi vom rămâne împreună.” 🙁 parea atat de frumos totul, atat de perfect totusi 🙁

    http://violetik.wordpress.com

    violetik 2 martie 2013 15:08 Răspunde

Dă-i un răspuns lui violetik Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title