povestea brațelor de „acasă”

Este povestea brațelor lui.

Lumea se oprea, când ea era în brațele lui, cu capul rezemat de umărul lui puternic, simțindu-i mirosul proaspăt, ascultând ritmul încurcat al inimilor lor. Mai întâi, a ei bătea repede și inima lui mare o liniștea pe cea mică, a ei. Apoi, inima lui mare se speria și inima ei mică prelua, curajos, întreg controlul.

Vorbeau despre prostii – pantofi sau avioane, fluturi sau Polul Nord.

Uneori, el îi arnaja câte o șuviță de păr după ureche și o privea zâmbind.

Alteori, ea îi lua fața în palme și-l privea lung, zâmbind.

Când tăceau, zâmbetul ținea locul cuvintelor – cea mai liberă declarație de iubire frumoasă.

Ochii lui – 2 sori fierbinți pe-un cer albastru. Ridurile, anii – raze calde de soare.

O privea îngrijorat, o privea cu drag, cu teamă, o privea a întrebare, o privea a’ntotdeauna.

Ea stătea în brațele lui cu mirare. Nu o sufocau, nu o speriau, nu o alungau. Stătea fără griji, fără planuri, într-o liniște nouă. Fără frică – că o să se termine, că o să dispară, că va trebui să plece.

O liniște nouă, nu doar a ei, a lor, împreună. Nu e șuvița ei de păr, e a lor, împreună. Nu sunt ochii lui, sunt ai lor, împreună. Nu sunt brațele lui, sunt ale lor, împreună.

E bine. Sunt împreună, acasă. Acum.